Cum a apărut proiectul „Dăruiește pentru Educație!”?

Pe 13 noiembrie 2017 am lansat proiectul „Dăruiește pentru Educație!”, un proiect pentru liceenii din România. De atunci și până acum (13 februarie 2018) s-au strâns peste 700 de cărți „Obiective și Obiceiuri” de dăruit (cam pentru 25 de clase de liceu). 255 de cărți au fost deja dăruite, restul urmează a fi dăruite acum, în februarie 2018.

De la începutul proiectului multe persoane m-au întrebat cum mi-a venit ideea. Și m-au întrebat atât de multe încât am început și eu să mă întreb! 😊 Ceea ce nu știu cei care m-au întrebat este că au adresat întrebarea bine. Pentru că nu am gândit acest proiect, nu am stat să văd cum l-aș putea face, ci pur și simplu mi-a venit într-o zi ideea și am pus-o în aplicare.

Ceea ce a urmat e foarte fain  pentru că totul curge frumos în acest PROIECT (a început să îmi placă acest cuvânt, „fain” pentru că e… fain). Nu am nevoie de o viziune clară, nu am nimic de planificat strategic și nici nu am nevoie de o misiune. Am întrebat la un moment dat Universul cum va arăta proiectul peste 5 ani și mi s-a spus că nu e nevoie să știu (pentru că, dacă aș ști, aș începe să-mi doresc să dețin controlul). Tot ceea ce am de făcut este să fac pașii care sunt de făcut și ceilalți se vor revela înaintea mea. Atât. Și atunci mi-am dat seama că proiectul are viața lui și știe încotro se îndreaptă. Ce merită să fac în fiecare zi este să mă mențin în starea potrivită pentru a sluji cât mai bine acestui proiect și tuturor celor implicați – liceeni, Dăruitori, diriginți. Și vor mai fi și sponsori, parteneri, voluntari etc. Și să fiu atent la ideile care îmi vin în minte atunci când mă conectez la el, la PROIECT. Pentru că am observat un lucru: de câte ori mă conectez la PROIECT, intru într-o stare de flux foarte faină în care îmi e clar ce am de făcut și fac. Pur și simplu.

Așadar, cum mi-a venit ideea acestui proiect?

Uitându-mă în urmă am găsit câteva momente care, conectate între ele, au contribuit la apariția PROIECTULUI. Nu am nicio garanție că lucrurile sunt așa cum le voi descrie mai jos. Și nici nu cred că are prea mare relevanță. Ce știu și ce simt este că o parte din viața mea a fost pregătirea pentru acest PROIECT. Multe din lucrurile pe care le-am făcut sau le-am învățat mă ajută acum să gestionez activitățile din proiect. Iar uitându-mă în urmă, văd acele momente care, înlănțuite, au creat proiectul „Dăruiește pentru Educație!”. Vorba lui Steve Jobs din discursul de la Stanford University: „Nu poți uni „punctele” (the dots) privind spre viitor. Poți să faci legătura doar când privești trecutul. Deci, trebuie să ai încredere că „punctele” se vor conecta la un moment dat în viitor.” (https://www.youtube.com/watch?v=9R0Fk1u0G3M&t=128s)

Ce îmi aduc foarte clar aminte este că, din toți cei 17 ani de școală (am făcut 5 ani de facultate, nu am rămas repetent 😊), mi-a plăcut foarte mult perioada liceului. Eram o gașcă de câțiva liceeni care făceam în fiecare zi naveta de acasă la liceu, cu excepția duminicilor (la acea vreme se învăța și sâmbăta). Autobuzul cu burduf era tot al nostru. Iar locul nostru preferat era la burduf. Era o veselie continuă, probabil spre disperarea călătorilor. A fost o perioadă frumoasă în care nu aveam prea multe responsabilități în afară de a învăța.

Apoi, în facultate (am absolvit Facultatea de Sociologie în București), visul meu era să mă întorc în Tecuci (Galați), ca profesor la liceu. Nu prea îmi plăcea Bucureștiul, motiv pentru care în primii ani de facultate mergeam destul de des acasă. Mă și imaginam ducând o viață simplă, comodă, făcând eventual naveta (din nou) din comuna Barcea în orașul Tecuci. Doar că Viața a avut cu totul alte planuri pentru mine și m-a readus în București după terminarea ultimei vacanțe de vară.

În anul 2000 am devenit profesor colaborator la Universitatea din București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Împreună cu doamna Daniela Frumușani am creat curricula pentru un program postuniversitar de Comunicare Corporativă. Ce fain a fost! Ani la rând am predat câte 5 – 6 module a câte o săptămână fiecare pentru zeci de studenți. Module despre managementul resurselor umane. Cu unii studenți mai țin și acum legătura, iar cu 3 dintre ei – Alina, Adrian și Marius – ne întâlnim cam la două luni, la mine la birou sau în oraș, și petrecem câteva ore împreună. Avem și un grup pe WhatsApp numit „Friends for Life”, grup unde ținem legătura. Iar Adrian ne-a făcut cadou la un moment dat câte un tricou imprimat cu imagini de la întâlnirile noastre (trebuie să actualizăm imaginile de pe tricouri. Adică să ne facem alte tricouri).

Apoi, din 2006 parcă, programul postuniversitar s-a transformat în masterul de Comunicare și Managementul Resurselor Umane. Sunt în continuare profesor colaborator la acest program. Am vrut de multe ori să renunț din diverse motive, dar tot timpul am simțit că merită să păstrez legătura cu generațiile noi. Și a meritat din plin. Și merită în continuare. Anul acesta, o studentă mi-a spus că a învățat la cursul ținut de mine mult mai multe lucruri decât a învățat în 33 de ani de viață. Multumesc! Apreciez!

Prin 2003 – 2004 a fost un alt moment care a contribuit la apariția PROIECTULUI. Alberto Aichel, psiholog în cadrul Grupului Școlar „Edmond Nicolau” din Brăila, m-a invitat să susțin câteva cursuri scurte pentru liceeni și pentru cadrele didactice. A fost o experiență foarte frumoasă, o experiență care m-a pus în contact cu alt public țintă decât cel cu care eram obișnuit (manageri și angajați din diverse companii). Am mai ținut legătura cu Alberto, dar nu am mai continuat acel proiect.

Prin 2013 am împrumutat de la Laura Gavrilă (o fostă studentă de la postuniversitară) o carte. Se numește „Dezvoltarea afacerilor sociale” și e scrisă de Muhammad Yunus și Karl Weber. După cum îi e și titlul, este o carte despre cum poți dezvolta afaceri sociale, afaceri în care ținta nu e profitul, ci crearea unor vieți mai bune pentru oameni. Atunci, în 2013, am citit doar primele 3 capitole. De aceea am împrumutat-o din nou, un an mai târziu, și am citit-o în întregime. M-a fascinat! M-a fascinat pentru că mi-am dat seama că se poate și altfel. Se pot crea și alte tipuri de afaceri, afaceri care să ajute în mod ecologic și sustenabil oamenii.

Tot în 2013 Andy Szekely a publicat „Manifestul Educației”. Mi-a oferit un exemplar, cu autograf. Am citit cartea pe nerăsuflate pentru că simțeam că spune lucrurilor pe nume. Sistemul educațional din România are hibe foarte mari, hibe care ne împiedică în mod constant să evoluăm frumos. Colaborând cu Andy de prin 2008, în special în programele Bootcamp University, mă așteptam ca după publicarea cărții Andy să spună „Hai!”. Cui? Nouă, trainer-ilor și facilitatorilor implicați în programele lui. „Hai, să facem ceva pentru sistemul educațional din România!”. Nu s-a întâmplat, din motive pe care nu le cunosc. Știu doar că, de atunci și până în noiembrie 2017, m-am tot întrebat: „Cum pot contribui mai mult prin ceea ce știu și pot să fac la educația din România?”. Și mi-au venit ceva idei în minte, dar mi s-au părut ori prea mărețe pentru mine, ori fantasmagorii. Așa că le-am lăsat în pace. Așa au făcut și ele cu mine.

Ani la rând m-am ocupat de training, coaching și terapie. Am făcut și tratamente și inițieri Reiki și am scris și cărți (deși nu aveam în minte să scriu cărți. Cine să citească ce scriu când sunt atâtea cărți în librării?). Totul cu misiunea de a răspândi Cunoaștere și Lumină în lume, pentru binele nostru suprem. Doar că la un moment dat (acum vreo 3 ani), am început să mă întreb: „Asta e tot? Asta voi face până la finalul vieții – training, coaching, terapie, Reiki, cărți – pentru a-mi împlini misiunea și a asigura traiul familiei? Despre asta e vorba în viață? Despre a avea o afacere stabilă din care să trăim toți – Marinela, Vlad, Cristina și eu? Nimic altceva?”.

Se „întâmplase” că de vreo 3 ani încoace începusem să lucrez cu destul de mulți oameni pe zona de misiune și scop în viață. Îmi era clar că nu veneau acești oameni degeaba în viața mea, dar nu îmi era clar ce anume aveam eu de priceput din asta. Am început să reflectez și mi-am dat seama că misiunea era în continuare în picioare – „Răspândesc Cunoaștere și Lumină în lume, pentru binele nostru suprem.” -, doar că nu o mai simțeam. Era ceva de genul: „Așa, și?! Dacă nu răspândești tu în lume ceea ce zici că vrei să răspândești, se sfârșește lumea fără tine?”. Începea să fie o nebuloasă din ce în ce mai mare. Simțeam că lipsește ceva. Simțeam că devin din ce în ce mai responsabil față de mine, față de familie și față de oamenii cu care lucram, dar în același timp aveam tot timpul senzația că nu e vorba doar despre afaceri. Mai trebuie să fie ceva.

Poate cel mai important moment din apariția PROIECTULUI a fost în aprilie 2017 când mi-a venit ideea să scriu cartea Obiective și Obiceiuri. Spun iarăși că „mi-a venit” pentru că, deși livram de vreo patru ani cursuri despre Obiective și Obiceiuri (patru ani în care am început să „mă prind” cum e cu mecanica obiceiurilor), nu aveam în intenție să scriu o carte despre acest subiect. Dar Viața, o, da, Viața, când are planuri cu tine, le pune în practică.

Am scris cartea dintr-o suflare. Adică într-o săptămână. Eram atât de captivat de acest proiect încât îmi aduc aminte că seara, înainte de a adormi, abia așteptam să mă trezesc dimineață să mai scriu câteva pagini. Acest nou proiect adusese un suflu nou vieții mele pentru că, de fapt, îmi adusese aminte de pasiunea pe care o avusesem până pe la 30 și ceva de ani, pasiunea de a schimba lumea, de a face o lume mai bună. Pasiune care s-a îngropat în lucrurile de zi cu zi: plătit facturi, avut grijă să…, atenție la… etc. Ți se pare cunoscut, nu?

Dacă ai citit cartea „Obiective și Obiceiuri”, poate merită să știi că peste 85% din ce e scris în carte este în forma în care am scris-o în acea săptămână. Nu îmi e clar cum să îți explic, dar curgeau ideile. Mă puneam în fața laptop-ului și începeam să scriu. Toate maximele pe care le regăsești în carte la fiecare capitol au „apărut” în minte când terminam de scris fiecare capitol. A fost o experiență fascinantă! Ceva asemănător trăisem și cu celelalte două cărți scrise – „Viața merită trăită! și „Gânduri primite și trimise mai departe” -, dar nu la o asemenea intensitate. Parcă renăscusem și, odată cu mine, se rescria semnificația misiunii mele. Era aceeași – „Răspândesc Cunoaștere și Lumină în lume, pentru binele nostru suprem!” -, dar avea o altă semnificație. O simțeam. Și o simțeam în fiecare celulă din corp. Era așa de bine!!!

Nu mai scriu aici cum am ajuns să public cartea. Păstrez aceste informații pentru un alt articol, în caz că mă întreabă cineva cum am făcut. Dar ce pot scrie aici, pentru că a contribuit la apariția PROIECTULUI, este faptul că am început să mă întreb: „Cum pot să o distribui altfel? Cum pot să fac altfel decât să o distribui în librării?”. Pentru că intuiția îmi spunea faptul că librăriile nu sunt un canal potrivit (încă) pentru distribuirea acestei cărți. Uitându-mă acum în urmă, îmi dau seama că această întrebare – „Cum pot să fac altfel?” – a fost unul dintre factorii decisivi în apariția PROIECTULUI. Și cred cu tărie că fără această întrebare PROIECTUL nu ar fi prins viață. Pentru că „Obiective și Obiceiuri” nu era atunci pentru librării, ci pentru liceeni (știu, începe tot cu „l”, dar e altceva).

În vara lui 2017, Raluca Mohanu m-a pus în legătură cu Mirela Ștețco, Director Training și Suport în cadrul Teach for Romania. Am fost atât de impresionat de ceea ce fac acești oameni în școlile din România încât am început, din nou, să mă întreb ce aș putea face eu. Și am primit răspunsul.

Toate aceste momente au avut, din perspectiva mea, contribuția lor la apariția proiectului „Dăruiește pentru Educație!”. Și, pe lângă toate aceste momente, a fost unul care a închegat frumos totul. Îl numesc „schimbarea întrebării”.

Iată despre ce este vorba.

După ce am tipărit cartea „Obiective și Obiceiuri”, a fost un vârf de vânzare în primele două luni. Apoi a venit perioada verii în care nu s-a mai întâmplat mare lucru. Începusem să mă întreb ce aș putea să fac pentru a promova cartea. Doar că această întrebare – „Ce aș putea face pentru a promova cartea?” – a început, încet – încet, să se transforme în „Ce pot face cu această carte?”. Și, întrebându-mă în fiecare zi, spre final de octombrie 2017, mi-a fost clar ce merită făcut în continuare cu această carte: un PROIECT pentru liceenii din România. Timp de două săptămâni, până pe 13 noiembrie, curgeau încontinuu în minte ideile despre cum pot desfășura acest proiect. Un proiect care m-a scos foarte mult din zona de confort în care începusem să fiu de ani de zile și m-a dus într-o zonă faină de împlinire sufletească.

Pot spune că și acum mulțumesc intuiției și faptului că am avut încredere să las să se întâmple lucrurile astfel încât PROIECTUL să apară. Din perspectiva mea, pentru astfel de lucruri merită să mulțumești toată viața, pentru a-ți aduce aminte mereu de magia care a stat la nașterea proiectului respectiv.

Și cu siguranță au mai fost și alte momente sau puncte („dots” cum le numea Steve Jobs) care au contribuit la apariția proiectului „Dăruiește pentru Educație!”. Ce mai știu cu certitudine este că a apărut în momentul potrivit în care îl pot gestiona, alături de Dăruitori, liceeni, diriginți și potențiali sponsori, parteneri, voluntari etc.

De ce am scris toate acestea?

În primul rând pentru că m-au întrebat oamenii de unde mi-a venit ideea acestui PROIECT. Ca și rezumat: din Univers, din Viață.

În al doilea rând, cred că e important ca oamenii să cunoască povestea proiectelor frumoase. Pentru că uneori avem tendința să credem că proiectele apar așa, din senin. Ori, după cum am relatat mai sus, nu e chiar așa.

Și în al treilea rând, mi-ar plăcea ca acest articol să fie o sursă de inspirație pentru oamenii care cred că ceea ce fac ei nu duce nicăieri. Am o veste foarte bună: nimic din ceea ce învățăm în viață nu se pierde. Totul va fi de folos la un moment dat, chiar dacă nu știm cu claritate când și cum. Și nici nu contează acest lucru. Contează să facem ceea ce simțim că merită făcut și să avem încredere că ceea ce facem din suflet ne va duce exact acolo unde este nevoie de noi. Pentru că, într-adevăr, fiecare avem un SCOP, un VIS pe care poate nu îl conștientizăm pe deplin. Dar acest SCOP sau VIS ne îndrumă pe unde să mergem și ce să facem. Important este să avem încredere că este așa.

Ultimele amănunte!

În prezent, cartea „Obiective și Obiceiuri” se poate achiziționa prin comandă pe site-urile mele (www.romeocretu.ro, www.daruiestepentrueducatie.ro și www.obiectivesiobiceiuri.ro), pe site-ul Editurii Floare de Iris din Iași sau pe site-ul www.libris.ro. Toate comenzile care se fac direct la mine sunt gestionate conform algoritmului 5 + 1. Adică, la 5 cărți cumpărate, o carte o dăruiesc unui licean. Toți banii încasați în urma comenzilor făcute direct la mine intră în proiectul „Dăruiește pentru Educație!” pentru a susține cheltuielile necesare. Ce mă interesează în acest moment este ca proiectul să se autosusțină din vânzarea de carte. Și este fezabil acest lucru. Dacă va fi să aibă și profit, voi hotărî la momentul potrivit ce voi face cu el.

Mulțumesc din tot sufletul Dăruitorilor care au cumpărat cărți pentru a le dărui prietenilor, angajaților sau direct în licee! Fără ei, acest proiect nu ar fi prins Viață! Încă sunt copleșit de cât de mulți oameni au disponibilitate de a dărui cărți pentru liceeni!

Mulțumesc mult diriginților care au deschidere să venim în clasele lor și să desfășurăm acest proiect! Pentru mine și pentru proiect este foarte important acest lucru!

Și mulțumesc liceenilor care, chiar dacă nu s-au „prins” de la început „cu ce se mănâncă” acest proiect, au căpătat încredere și s-au implicat în el. Pentru binele lor și pentru binele celor din jur. Pentru că fiecare licean merită să își construiască o Viață frumoasă și împlinită. Pentru binele nostru, al tuturor!

Mulțumesc! Apreciez!