Mesaj de la Romeo pentru Oameni – I


 

Acum 13 ani în urmă mi-am reconfigurat misiunea pe această planetă. Din „Îi ajut pe oameni să-și descopere propria măreție” în „Răspândesc Cunoaștere și Lumină în lume, pentru Binele nostru Suprem!”.

 

Știu că nu sună a misiune de business și nu are – ți se pare – nicio legătură cu corporațiile și cu companiile cu care am lucrat și cu care lucrez în continuare (la un alt nivel în prezent, datorită pandemiei).

 

Iar acum 10 ani, pe cartea mea de vizită am trecut „Dezvoltator de Oameni”. A fost o titulatură ce mi-a venit în minte din dorința de a cuprinde în ea titlurile de „Trainer”, „Coach”, „Autor”, „Public Speaker”, „Maestru Reiki” și „Psihoterapeut în supervizare”. Și orice alte titluri pe care aleg să le folosesc în această lume, pentru Binele nostru Suprem.

 

Pentru că da, toate aceste titulaturi sau titluri sau etichete sau roluri sunt doar atât: titulaturi, titluri, etichete și roluri. Dar roluri care merită să fie jucate la nivel de excelență, titulaturi care merită să fie respectate, titluri care merită a fi onorate și etichete care merită a fi considerate ca etichetele de pe borcane: îți spun ce e în borcan, dar niciodată nu-ți pot arăta adevărata experiență a gustului a ceea ce e în borcan. 😊

 

Visul meu în liceu era să devin electrician la Combinatul Siderurgic din Galați. N-a fost să fie, pentru că Viața a vrut să intru la Sociologie. Și așa am ajuns să „depanez” Oameni, în loc să depanez televizoare și aparate de radio, așa cum făceam în liceu. Iar visul meu în facultate – îmi aduc aminte clar și limpede – era să mă întorc profesor la liceu în Tecuci și să fiu alături de părinții mei în comuna în care m-am născut, Barcea, sau măcar prin preajmă. Dar nu am ajuns nici profesor la liceu, deși, 15 ani mai târziu, am ajuns profesor colaborator la cursurile de postuniversitară și master din cadrul Universității București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, unde am lucrat 18 ani cu studenții.

 

Fiind „aruncat” de Viață în zona de cursuri pentru companii, a fost necesar să învăț să „mă vând” și să vând produsele și serviciile companiei de resurse umane în care am fost timp de 11 ani, după care am luat-o pe cont propriu ca liber profesionist. Niciodată nu mi-a plăcut cu adevărat să fac acest lucru – adică să mă vând și să vând – pentru că, în mintea mea, a lucra cu oamenii înseamnă a fi un fel de „doctor fără de arginți”. Mi-am dat seama, însă, în timp, că doctorul fără de arginți nu poate plăti facturile, taxele și impozitele la timp și nici nu poate asigura un trai decent familiei pentru care și-a asumat responsabilitatea în mod inconștient. Pentru că da, inconștiența joacă un rol subestimat în Viața omului, rol subestimat de Oameni, nu de Viață. Viața știe întotdeauna ce face și face foarte bine.

 

Treaba e că mă apropii de 50 de ani, cam jumătatea vieții mele, din câte știu, și încep să mă întreb care e treaba cu mine pe acest pământ și, mai ales, care e treaba cu banii în Viața mea și care e treaba cu convingerile mele despre bani. L-aș mânia pe Dumnezeu dacă aș spune că nu am avut parte de bani în această Viață și aș fi, în același timp, nesincer cu mine dacă aș afirma că am avut tot timpul bani din belșug. Cred că am avut tot timpul banii care mi s-au cuvenit în acord cu „prietenia” mea cu banii.*

 

De ce vorbesc despre acest lucru? Pentru că ideea de „doctor fără de arginți” mă urmărește în continuare. Am făcut progrese foarte mari în ultimii 10 ani pentru a-mi schimba convingerile interioare despre bani și despre mine și despre Viață. Adică acele convingeri care mă ajută să am mai multă încredere în mine, în Viață și în ceea ce pot face pe acest pământ. Se pare că mai am mult de lucru la acest aspect, dovadă fiind situația prin care trec în această perioadă.

 

Anul 2020 a fost un an de reconfigurare totală pentru mine. Am „pășit” din zona de lucru cu clienți – companii în zona de lucru cu clienți – persoane care își plătesc din buzunarul propriu cursurile. Sau, cum obișnuim noi să spunem, am trecut din zona de cursuri „corporate” în zona de cursuri „open space”. M-am „trezit aruncat” de Viață într-o zonă pe care o știam de la colegul meu de breaslă Andy Szekely, dar pe care nu am explorat-o niciodată cu adevărat, pentru că am avut tot timpul de lucru, într-o formă sau alta, pe zona de corporate. Nu mai pun la socoteală și proiectul cu liceenii, „Dăruiește pentru Educație! – Pasiune + Acțiune = Rezultate”, care mi-a generat foarte multe satisfacții, dar și multe frustrări.

 

Am învățat într-un an cât nu am învățat, poate, în 10 ani. Un pic de marketing, un pic de online, un pic de din toate pentru a putea să lucrez cu Oameni care își plătesc cursurile din buzunarele proprii, pentru că nu sunt invitați de managerii de resurse umane sau de CEO-i sau de manageri de vânzări la cursuri. Oameni dornici să învețe, să se dezvolte și să crească. Într-un cuvânt, să evolueze.

 

Și învăț în continuare. Pentru că nu mă pot opri. Și știu că nu mă voi opri niciodată din învățat. În clipa în care m-aș opri din învățat, aș fi un om mort. Știu, nu citesc atâtea cărți câte citește Bill Gates, nu merg la terapie atât de mult pe cât merg diverse persoane, nu particip atât de mult la cursuri așa cum participă mulți Oameni și poate nu port atât de multe discuții interesante cu oamenii despre subiecte incitante. Și nu fac acest lucru pentru că, în mod inconștient la început, și apoi conștient, am ales să fiu un „explorator al lumii mele interioare”, un „cercetător al minții și inimii mele”, un „aventurier al tărâmurilor interioare”, cu nădejdea că toată această explorare mă va ajuta să mă înțeleg mai bine pe mine și pe cei din jurul meu.

 

Și nu m-am înșelat nicio clipă! Pentru că am avut în jurul meu Maeștri buni și am în continuare! Maeștri de la care am învățat și învăț în continuare, ceea ce-mi dă posibilitatea să stau lângă un Om și să-i simt suferința, durerea, răscolirile interioare și tot tumultul pe care fiecare dintre noi îl avem. Și le simt foarte bine pentru că, ajutat de Nicoleta, Maestra care m-a inițiat în Reiki acum 13 ani, am învățat ce înseamnă să lucrezi cu intuiția și să simți ceea ce este în interiorul tău și în interiorul celorlalți.

 

Pentru că da, am un pact cu suferința la un anumit nivel al ființei mele! Este un pact pe care mă străduiesc să-l onorez prin ceea ce mi-a spus Zoia la un moment dat că am și anume „compasiune pragmatică”. Adică un fel de compasiune de genul „Înțeleg prin ce treci și înțeleg faptul că suferi! Hai să vedem ce putem face mai departe!”. Și acest pact cu suferința mă ajută să fiu în slujba oamenilor, să le ofer suport și să răspândesc Cunoaștere și Lumină în lume, pentru Binele nostru Suprem. Adică să-mi împlinesc Misiunea pe care mi-am asumat-o în această lume.

 

Și mă străduiesc în fiecare zi să împlinesc această Misiune cât mai bine cu putință, astfel încât să păstrez un echilibru optim între grija față de ceilalți și grija față de mine. Pentru că da, am tendința să „mă ard”, adică să muncesc foarte mult. Și am tendința de a nu face nimic, de a considera că oricum nu are niciun rost, niciun sens.

 

Ce nu pricep din toată această situație – ar mai fi multe de povestit, dar le las pentru altă dată, ca să ajung la o concluzie și ca să mai scurtez povestea – este cum se face că, în continuare, fiecare lună mi se pare o provocare din punct de vedere financiar. Cum se face că dezvolt în permanență noi proiecte și mă străduiesc să învăț lucruri noi și parcă am impresia că „fur banii”. Ca și cum ies la furat de bani de la oameni, ca și cum nu i-aș merita pe deplin, ca și cum mi-ar fi jenă să-i cer. Cum se face că pun atât de multă pasiune în lucrul cu Oamenii și în proiectele pe care le desfășor și încă nu am un venit care să fie așa cum vreau să fie? Cred că am identificat ceva cauze și, în același timp, sunt în continuare nelămurit în legătură cu ce aș putea face. La ce mă refer?

 

1. Visul meu este să asigur un trai frumos familiei pe care mi-am asumat să o întemeiez în această Viață. Adică să asigur familiei mele banii necesari pentru a avea ceea ce avem nevoie și pentru a avea ceea ce vrem. Pentru că știu că nu vrem să „ne dăm în bărci” și nu cerem imposibilul. Vreau și eu, de exemplu, un iPhone, ca să înțeleg experiența de care vorbesc toți deținătorii de astfel de telefoane, vreau să asigur mai multe călătorii – atunci când este posibil – pentru membrii familiei mele, vreau să nu mă mai uit la cât costă o haină care îmi place sau o pereche de pantofi care îmi plac și așa mai departe. Nu mă înțelege greșit, te rog! Avem mai mult decât au avut părinții noștri și mai mult decât au majoritatea oamenilor. Avem un apartament cu 3 camere, avem o mașină Suzuki Vitara și ceva bani puși deoparte la o companie de asigurări și la nu mai știu câți piloni de pensii. Atât. Numai că uneori, când mă uit la unii oameni din jurul meu, pur și simplu mintea mea nu poate înțelege cum de au ultimul tip de telefon, ultimul tip de smartwatch, ultimul tip de mașină, ultimul tip de…

 

2. Nu pot refuza Oamenii! Adică pot, dar tare îmi e greu! Dacă vine cineva și mă întreabă dacă pot oferi ajutor, suport, sprijin, îmi e greu să spun „Nu!”. Și cum să spun „Nu!”, când Omul respectiv încearcă să se înțeleagă cu sine și cu propria-i Viață? Știu, o să spui „Da, Romeo, dar ar trebui să ai un onorariu bun pentru serviciile tale!”. Am! 200 de lei (cu TVA inclus, de cele mai multe ori) pentru o oră de coaching pentru persoane fizice și 150 Euro + TVA pentru cursurile pentru companii. Iar onorariile pentru cursuri desfășurate cu persoane fizice se „învârt” în jurul a 150 de lei pentru 2 ore. Dar… dacă vine o persoană care are un venit de 3.000 de lei pe lună, cum să-i cer 200 de lei pe ora de coaching în condițiile în care vrea să lucreze cu adevărat și ar fi de preferat să lucrăm cel puțin 4 ore pe lună? Ar însemna ca acea persoană să dea un sfert din venit pe sesiunile de coaching. Și cum să cer la unele companii micuțe 150 de Euro + TVA pe ora de coaching, în condițiile în care știu că acele companii se străduiesc să obțină venituri din ceea ce fac? Sincer, nu mă lasă inima să nu ajut!

 

3. Nu pot refuza activitățile de voluntariat! Știu, poate ar merita să mai „pun frână” și să muncesc mai mult pe bani, doar că uneori nu pot refuza activitățile de voluntariat. Am fost prezent 10 ani în proiectul „Oratorica” al Asociației ASCIG de la ASE, am fost voluntar în diverse proiecte ale diverselor asociații de la diverse facultăți, am oferit pro bono cursuri și sesiuni de coaching – da, da, sesiuni de coaching – pentru liceeni, adolescenți, elevi și adulți, și m-am implicat în diverse proiecte unde cea mai mare bucurie a fost că am putut să-mi împlinesc Misiunea și anume aceea de a răspândi Cunoaștere și Lumină în lume, pentru Binele nostru Suprem.

 

4. Scriu cărți! Am scris 4 până acum. Și pe toate le-am scris fără să fi avut în intenție să le scriu. M-am trezit cu ele în cap, literalmente, și le-am așternut pe hârtie. „Viața merită trăită!” a fost prima. A ajuns la a treia ediție și cea mai frumoasă dintre toate și la peste 3.000 de exemplare vândute. A urmat apoi „Gânduri primite (și trimise mai departe)”, care a ajuns la a doua ediție. S-a transformat dintr-o cărticică într-un set de cărticele foarte faine. „Obiective și Obiceiuri” a fost cea de-a treia carte apărută în două ediții – varianta pentru clienți și varianta pentru liceeni. Pentru că am construit un proiect cu această carte, proiectul „Dăruiește pentru Educație! – Pasiune + Acțiune = Rezultate”. Și, astfel, cartea a ajuns la peste 10.000 de cititori, ceea ce, pentru piața de carte din România, este o cifră importantă. Și ultima carte, apărută în 2020, este „Schimbă-ți convingerile care nu te (mai) ajută!”, carte pe care încă lucrez și eu, alături de cei care o citesc și care urmează cursurile pe care le desfășor pe baza acestei cărți. Toate cărțile de care îți vorbesc nu sunt încă prezente în librării pentru că prefer să le comercializez pe cont propriu sau să creez proiecte cu ajutorul lor.

 

5. Coordonez un proiect foarte fain care se va dezvolta foarte mult în următorii 10 – 20 de ani. Este vorba despre proiectul pentru liceeni „Dăruiește pentru Educație! – Pasiune + Acțiune = Rezultate”, un proiect prin care încurajăm liceenii să-și descopere pasiunile și să le pună în practică. Pentru că, în mintea mea, o Viață trăită cu pasiune este mult mai frumoasă decât o Viață trăită fără pasiune. Un proiect prin intermediul căruia am ajuns, în acest al patrulea sezon, la peste 7.000 de liceeni și diriginții lor. De trei ori la fiecare clasă implicată în proiect. Un efort de care, dacă aș fi fost conștient, probabil că nu mi-l asumam.

 

Și mai pot înșira aici toate momentele în care am vorbit cu cei care m-au sunat și am desfășurat sesiuni de coaching gratuite sau doar i-am ascultat sau le-am adresat întrebări care mi-au venit în minte sau doar i-am încurajat. Și pot înșira aici și sesiunile scurte de training pe care le-am desfășurat tot gratuit, din dorința de a oferi suport oamenilor și informație de calitate, în modul cel mai potrivit cu putință. Și, bineînțeles, pot spune tot aici despre sutele de cărți pe care le-am oferit cadou sau gratuit persoanelor care am simțit că au nevoie de ele.

 

Și, luând în calcul toate aceste lucruri, unde am greșit și unde greșesc?

 

Unde fac încontinuu aceeași greșeală, în condițiile în care fac cu pasiune ceea ce fac și îmi place să fac și fac zi de zi și câștig în continuare mai puțin sau chiar mult mai puțin decât alți colegi de breaslă sau decât alți oameni?

 

Unde greșesc de mă trezesc la final de an cu bani puțini și mă așez la masă cu prieteni care povestesc despre ce cadouri au cumpărat de Crăciun pentru membrii familiei sau ce telefon nou sau laptop sau smartwach și-au cumpărat sau ce casă nouă, mai mare și mai frumoasă, și-au achiziționat, sau ce mașină și-au cumpărat sau ce investiții au mai făcut, în condițiile mă uit la mine și nu le pot oferi mare lucru alor mei la final de an?

 

Unde greșesc de ajung în fiecare lună să-mi drămuiesc banii ca să ne ajungă și să pot plăti taxele și impozitele și să desfășor în continuare o activitate care asigură, pe cât posibil, un venit constant familiei și un anumit nivel de siguranță și stabilitate?

 

Unde greșesc?

 

A, cred că știu! În mintea mea, în continuare, mișună acel gând de „doctor fără de arginți”, acel Om care se pune în slujba Oamenilor fără vreo răsplată sau cu răsplată puțină. Știu, poate îmi vei spune că „valorezi cât te valorizezi”. Și cum să mă valorizez când pentru mine Omul în suferință are prioritate înaintea a tot și toate? Cum să mă valorizez și să-mi valorizez munca pe care o desfășor cu Oamenii, în condițiile în care, în ierarhia mea, Omul e pe primul loc și banii pe al doilea? Și cum să mă valorizez cu adevărat când o parte a minții mele îmi spune că nu ar trebui să iau bani pentru că lucrez cu Oamenii?

 

Ce pot să fac?

 

Multe! Foarte multe! În sensul că pot face enorm de multe pentru a evita să mai intru în Victimă, acea Victimă pe care cu siguranță ai sesizat-o în unele rânduri de mai sus, și să rămân în rolul de Puternic și de Sponsor și de Suveran al propriei mele Vieți. Și care e primul pas pe care pot să-l fac? Să cer ajutor! Acel ajutor pe care m-am ferit să-l cer, ca să nu deranjez, pentru că Oamenii sunt ocupați cu viețile lor. Acel ajutor pe care m-am ferit să-l cer pentru că am crezut că pot de unul singur să fac multe lucruri (și am putut și pot în continuare). Și acel ajutor pe care nu l-am cerut pentru că, poate, mi-a fost jenă sau rușine să-l cer.

 

Acel ajutor pe care, acum, îl pot cere în mod echitabil. Adică:

 

1. Dacă vrei să crești, să te dezvolți și să evoluezi și simți că pot ajuta cu ceva, dă-mi de știre și vedem împreună ce putem face!

 

2. Dacă vrei să-ți instruiești angajații, indiferent de nivelul lor de pregătire, și vrei ca ei să învețe cu adevărat, contactează-mă și construim împreună programul potrivit pentru oamenii tăi!

 

3. Dacă vrei să citești o carte bună, scrisă într-un stil lejer, simplu și foarte pragmatic, îți pot oferi cu drag una din cărțile mele sau, de ce nu, pe toate!

 

4. Dacă simți că sunt Omul potrivit să îți ofer sprijin pentru a trece peste anumite provocări din Viața ta, dă-mi un semn și lucrăm în coaching!

 

5. Iar dacă vrei să încurajezi liceenii din toată țara să-și descopere pasiunile și să le pună în practică pentru că această cauză te animă, hai să vorbim despre cum putem face acest lucru împreună!

 

Ce îți ofer?

 

1. Sinceritate. Atât cât pot ca Om, pentru că uneori nu sunt sigur de o parte a minții mele. Sinceritate în ce privește beneficiile și provocările lucrului cu mine și rezultatelor pe care le poți obține prin lucrul cu mine.

 

2. Integritate. Am învățat să fiu integru și de aceea nu vorbesc la cursuri sau în coaching despre lucruri pe care nu le-am experimentat pentru că mi se pare fals și neautentic.

 

3. Umor. Îmi place să glumesc pentru că, în mintea mea, umorul de calitate destinde atmosfera și facilitează procesele de învățare și de înțelegere.

 

4. Rezultate. Cunosc multe metode și tehnici care generează rezultate în condițiile în care Oamenii cu care lucrez vor să le obțină cu adevărat.

 

5. Onestitate. Știu – în mare – cine sunt și nu mă feresc să spun că am și eu „bubele” mele de Om mare și că învăț încontinuu să lucrez cu ele pentru a păstra un echilibru potrivit între Lumină și Întuneric.

 

Dacă mă cunoști, știi că am pus în toate aceste rânduri lucruri din inimă și din suflet. Dacă nu mă cunoști, nu mă crede pe cuvânt! Ia contact cu mine și vezi ce simți în relație cu mine. Știu că poate pentru tine sunt „unul dintre atâția”. Tot ce îți cer este să-mi dai o „shanshă”** să-ți arăt cum pot ajuta. Iar dacă nu vrei să mă cunoști, e în regulă! Totul este în regulă în această lume, inclusiv noi!

 

Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!

 

*O să scriu în curând un articol despre convingerile mele despre bani și modul în care lucrez în prezent pentru a le reconfigura pe baza cărții scrise în 2020, „Schimbă-ți convingerile care nu te (mai) ajută!”.

**Bancul cu „shansha” este, poate, cel mai bun banc pe care îl știu și cel mai apreciat banc de către oamenii care l-au auzit. 😊 Ți-l pot spune și ție, dacă vrei! Recunoștință celui de la care l-am aflat acum mulți ani în urmă!