Nici alergarea nu mai e ce-a fost! 😊
Am ieșit azi la alergat, după câteva zile în care iarăși m-am afundat în făcut și aia, și ailaltă, și cealaltă, de zici că eram lipit cu superglue de laptop, de masă și de scaun…
Mi-am dat drumul la playlist-ul „The Best of Metallica” (o listă cu melodii mai ușurele, gen „Nothing Else Matters”, „One”, „ To Live is To Die”, „Bleeding Me”, „Welcome Home Sanitarium” și alte câteva. Nu le știu versurile și nici nu mă interesează în mod deosebit. Ce am apreciat întotdeauna la Metallica și apreciez în continuare e linia melodică, acordurile pe care reușesc să le scoată și care mișcă ceva în mine și liniștesc o parte a minții mele, în timp ce o altă parte a minții se ocupă liniștită cu altceva) și am început să alerg.
Am dat 3 ture de IOR, adică vreo 9 km, într-o alergare chinuită, un fel de „alergomers”, pentru că n-am putut să alerg mai mult de câteva sute de metri fără să merg apoi la pas, și iar să alerg, și iar să merg la pas. O alergare chinuită, ca o parte a minții mele care nu înțelege de ce și ca o altă parte a minții mele care se străduiește să înțeleagă ce mi-a venit să scriu alaltăieri „Mesaj de la Romeo pentru Oameni – I” .
„Păi bine măi Romeo, tu întâi scrii și apoi gândești?”
Mărturisesc faptul că uneori da. Și mi se pare o idee foarte bună. Așa am scris cărțile pe care le-am scris până acum și așa am dat drumul proiectelor pe care le-am desfășurat și le desfășor în continuare (unele dintre ele). Pentru că, dacă aș fi gândit prea mult, ar fi intrat o parte a minții în acțiune, acea parte care găsește numai ce nu merge și ce ar putea să nu meargă, acea parte a minții mele care spune că nu are rost, pentru că oricum Oamenii nu se schimbă și pentru că Viața nu are sens, acea parte a minții mele care nu e dispusă să facă ceva pentru că nu trebuie să facem ceva.
De aceea fotografia acestui articol este ceea ce mi-a venit să scriu pe un tricou pentru o conferință de acum ceva ani în urmă: „Gândește doar atunci când îți „trebuiește””. Ghilimelele de la „trebuiește” sunt puse pentru că nu e varianta corectă din punct de vedere gramatical. Am intenționat să fie o figură de stil, nu știu dacă mi-a ieșit stilul, dar figura cred că da. 😊
Amalgam de gânduri… aceasta a fost alergarea mea de azi. Amalgam de gânduri chinuite, pendulând de la Victimă la Puternic, de la iresponsabil la responsabil, de la „Nu e corect!” la „Ce e corect?”, de la „Nu mai vreau!” la „În regulă!” și de la „Nu mai pot!” la „Înțeleg!”. Un dialog cu mintea mea, cu mințile mele, mai exact, un dialog pe care am impresia că fiecare dintre noi îl poartă din când în când, cu străduința de a se înțelege pe sine și a se integra într-un tot unitar, în acea Ființă după care, poate, nădăjduim cu toții.
Și mi-am dat seama, în alergare, de ce am scris articolul „Mesaj de la Romeo pentru Oameni – I”. Din frustrare, din nemulțumire, din acea senzație că nimic nu e corect pe lumea aceasta, din acea stare de „Nu mai înțeleg nimic!”, acea stare care devine blocantă pentru că nu mai știi ce să faci.
Am primit multe mesaje, unele scrise la postarea de pe Facebook și Instagram, unele primite în privat. Și mulțumesc tuturor pentru mesajele transmise. Cineva mi-a spus că iar am ieșit în fundul gol pe stradă. 😊 Și așa și este! Am ieșit nu pentru a-mi plânge de milă – deși există și această parte în mine care mai mișcă în continuare -, ci am ieșit să arăt că suntem cu toții în fundul gol. Am ieșit să arăt că, dincolo de toate etichetele pe care ni le punem, dincolo de toate titlurile cu care ne mândrim în spațiul profesional, dincolo de toate postările care arată când de frumoși și fericiți suntem – numai eu și alți colegi de breaslă știm cam cât de fericiți sunt unii oameni care vin, se așează în fotoliu și bocesc de mama focului, de epuizează rapid stocul de șervețele puse la dispoziție -, dincolo de toată amăgirea generată uneori de noi în spațiul social, am ieșit să arăt că suntem Oameni. Exact așa cum ne-am născut! Nimeni din această lume nu s-a născut îmbrăcat! Toți am venit în fundul gol pe lume și unii dintre noi vor pleca de aici îmbrăcați de alții, nu de ei înșiși.
M-am străduit mult – și mă străduiesc în continuare – să arăt cine sunt, cu bune și cu mai puțin bune. Ca fiecare Om din această lume. De fapt, nici măcar nu mă străduiesc. Îmi iese în mod natural. Bineînțeles că nu o să spun acum despre tot ce e în mine pentru că unor lucruri nu le-a venit timpul, iar altele le păstrez doar pentru mine. La fiecare curs, la fiecare sesiune de coaching, la fiecare întâlnire cu un Om, vorbesc și despre mine, despre vulnerabilitățile mele, despre temerile mele, despre îndoielile mele, despre experiențele mele de Viață, despre ce știu și ce nu știu. Și fac acest lucru pentru că mi-a plăcut la un moment dat ceea ce a spus Milton Erickson: „Cel mai bun mod de a-l face pe pacient să vorbească despre mama lui este să-i vorbești tu despre mama ta!”. Nu am fost niciodată adeptul etichetelor profesionale – trainer, coach, terapeut, Maestru Reiki, public speaker etc. -, deși le folosesc și eu când e necesar. Poate de aceea pe cartea mea de vizită scrie „Dezvoltator de Oameni”. Pentru că prefer să nu fiu cantonat în vreo etichetă, ci prefer să lucrez cu Oamenii având acces la mai multe metode de lucru. În acest mod, am de unde alege metodele potrivite pentru Omul din fața mea, nu să mă străduiesc să „adaptez” Omul la metoda mea. Nu mă înțelege greșit! Am formările necesare pentru lucrul cu oamenii: 2 ani formare în coaching și 2 ani în psihoterapie. Cu training-ul a fost altă treabă, că a fost nativ, nu am făcut niciun curs în care să învăț să țin cursuri.
Mi-a spus cineva dacă nu-mi este teamă că voi fi receptat altfel de Oameni după primul articol. Nu, nu-mi este teamă. Și îți spun și de ce.
În primul rând pentru că știu cine sunt și ce pot face. Mi s-a confirmat de multe ori acest lucru de-a lungul anilor. Cum crezi că am trecut de la stimă de sine și încredere în sine scăzute la a fi încrezător că pot lucra cu Oamenii? Normal că mai am de descoperit și de lucrat cu mine! Este evident! În același timp, pot să mă felicit și să mă bat ușor cu palma pe umăr și să-mi spun „Felicitări, Romeo!”* atunci când fac o treabă foarte bună. Și înțeleg și faptul că sunt ajutat și sprijinit în multe momente de forțe pe care mintea mea încă nu le înțelege pe deplin, dar știe cumva că sunt pe aici, prin zonă.
Iar în al doilea rând, nu mi-a păsat niciodată în mod deosebit de părerea celorlalți despre mine. Adică mi-a păsat și nu prea. Mi-a păsat atât cât să pot face schimbările necesare la mine și nu mi-a păsat atunci când am simțit cu adevărat că în interiorul meu este altceva decât spun ceilalți. E posibil să mă fi înșelat? Cu siguranță! Dar nu tot timpul! Plus că am mai înțeles un lucru: în această lume centrată uneori obsesiv pe profit, pe acumulare, atunci când faci un gest simplu, fără să aștepți nimic în schimb, întotdeauna se găsește cineva care să se întrebe sau să întrebe „Da’ ce-ți iese la faza asta?”. Aici mă străduiesc în continuare să nu-mi pese de aceste întrebări, pentru că mă doare. Am crezut că mă doare pentru că oamenii nu valorizează ceea ce fac. De fapt, mă doare pentru că am ajuns într-un stadiu avansat de degradare dacă ajungem să gândim astfel. Pentru că, într-un astfel de context de neîncredere, actele de bunătate răzbesc mai greu. Răzbesc, dar mai greu.
După două ture de IOR, m-am descălțat și am stat 10 minute cu tălpile goale în iarbă. 10 minute în care am cerut pământului să mă lase să descarc toată sărăcia și limitarea din mine și să mă încarc cu abundență, prosperitate și bogăție. Pentru că așa este acest pământ pe care locuim cu toții: Abundență, Prosperitate și Bogăție. Așa mi-a venit, așa am făcut. Și bine am făcut, pentru că mă simt altfel după cele 10 minute de contact direct cu pământul.
Mă bucur de faptul că cei care mi-au scris mesaje după ce au citit articolul „Mesaj de la Romeo pentru Oameni – I” au spus că au rezonat cu ceea ce am scris. Am primit și sugestii și recomandări și sfaturi despre ce aș putea face, deși nu-mi aduc aminte să le fi cerut (probabil mai trebuie să citesc încă o dată articolul, ca să îmi dau seama ce am scris acolo. Pentru că l-am scris în stare de flux și nu-mi aduc aminte exact tot ce am scris). Acesta este un semnal pentru mine că mulți Oameni au astfel de gânduri pe care le-am înșirat în primul articol, dar nu neapărat le povestesc. Și normal că-i înțeleg! Momentele în care suntem prin „depresiuni”, unde e mocirlă și jeleu de rahat cât vezi cu ochii nu sunt momente cu care să ne mândrim în social media. Plus că ne strică rău „brand-ul” și cine o să mai vrea să lucreze cu noi? Păi și cum vrei să lucrez conștient și lucid și rațional cu tine dacă nu am trecut niciodată pe acolo pe unde treci tu? Cum să înțeleg ceea ce trăiești dacă nu am avut niciodată vreo experiență similară?
Nu am rezonat niciodată cu partea de public speaking. Am fost pe la conferințe ca și participant și ca și speaker și chiar sunt într-un club de public speaking – Clubul Speakers Net. Cristina Bărănescu face o treabă extraordinară cu Oamenii care sunt în acest club și care vor să devină cu adevărat vorbitori în public. Se vede acest lucru din modul în care evoluează lucrurile în acest club. Respect din partea mea celor care se pot urca pe scenă și pot mișca sute și mii de participanți să-și schimbe Viața! Pe mine nu o să mă vezi niciodată pe scenă cu atitudine de războinic care a venit să ducă armata la război. Pentru că îmi plac prea mult training-ul și coaching-ul. Îmi place să-mi suflec mânecile și să lucrăm împreună pentru a ne dezvolta, a crește și a evolua împreună.**
Întotdeauna am avut senzația că Diavolul, Umbra, Întunericul stă sprijinit de tocul ușii și așteaptă momentul potrivit. Lasă Lumina să treacă prin ușă și așteaptă momentul potrivit s-o obtureze, în timp ce în sinea lui vorbește cumva pentru mine: „Da, Romeo, tu du-te și fă cursuri, fă coaching, fă ce știi tu să faci mai bine, singur sau cu acele forțe care zici că te ajută, încarcă-te cu bucurie, cu veselie, cu împlinire, cu fericire chiar, dar eu o să te aștept să te încerc, să văd cât de bun ești cu adevărat, o să aștept aici, în pragul ușii, să te stârnesc, să te încerc, să te văd cum reacționezi la umbrele tale, cum faci față întunericului din tine!”. Multă vreme am crezut că este un lucru rău și m-am ferit să recunosc față de mine această simțire pe care am avut dintotdeauna. Apoi mi-am dat seama că în această lume Lumina se însoțește cu Întunericul și creează din ce în ce mai multă Lumină. Și atunci nu-mi mai este atât de teamă. Pentru că-l văd sprijinit de tocul ușii, observ umbra care se întinde, încet – încet, către mine, și urcă pe corpul meu către inimă și minte, dar acest lucru se întâmplă pentru că în spatele lui este Lumina care nu mă părăsește niciodată. Nici nu ar avea cum, devreme ce Lumina a generat Întunericul de care ne poticnim uneori, în loc să ne însoțim, pentru o vreme, cu el și cu ceea ce ne oferă.
Cam așa a fost alergarea mea de azi: o răzlețire de gânduri în minte, care au venit te miri de unde și mi-au însoțit pașii în parc. Gânduri care au continuat alte gânduri sau gânduri care pur și simplu au răsărit din cotloanele minții mele și s-au însoțit cu alte gânduri, și alte gânduri, și alte gânduri…
Dar, spre final, mi-am găsit ritmul! După ce am observat toate aceste gânduri și după ce am observat alți alergători din parc cum aleargă, în ce ritm și în ce stil, după ce mi-am obosit corpul după 3 ture de IOR, mi-am găsit propriul ritm. Natural, firesc, așezat. Așa cum sunt acolo, în interiorul ființei mele. E drept că m-au ajutat și cei de la Red Hot Chilli Peppers cu muzica lor! Alte melodii ale căror versuri nu le știu și nici nu mă interesează prea mult să le știu. Dar știu ritmul și pot adăuga singur propriile mele versuri. Așa am alergat ultimii 3 km din alergarea de azi: natural, firesc, așezat, în ritmul meu.
Acesta este și motivul pentru care toate depresiunile prin care trec uneori nu mă mai sperie așa cum mă speriau acum ceva ani în urmă. Pentru că știu că, indiferent de depresiune, indiferent de Întuneric, indiferent de îndoieli, indiferent de frustrări, îmi găsesc întotdeauna ritmul. Acel ritm al meu de a face lucrurile cu liniște, calm și pace. Acel ritm al meu care e diferit de ritmul multor oameni, dar este exact ritmul potrivit de a lucra cu mine și cu Oamenii. Acel ritm care îmi permite să țin cursuri, să desfășor sesiuni de coaching, să scriu cărți și să ofer sprijin atunci când mi se cere. Acel ritm care îmi permite să trăiesc în acord cu ritmul Vieții, cu excepția momentelor în care uit de el și trăiesc în ritmurile altora.
*Am învățat să mă felicit și să mă bat cu palma pe umăr de la Cristina, fata noastră, a Marinelei și a mea.
**Fotografia este de la proiectul „Ora de Training” pe care l-am dezvoltat în 2016 și l-am rulat câțiva ani.