Acum trei ani am decis să nu mai merg cu mașina în service, ci să o las pe mâna unui vecin care a lucrat vreo 30 de ani la vestitul service Ciclop din București. Are un mic atelier unde face mici reparații unora, altora. Sunt multe avantaje în joc: mai puțini bani, fără programare, reparații pe care un service nu le poate onora etc.
Om vesel, zâmbăreț, cu poftă de viață, care se trezește la 5.30 în fiecare zi. Mic, îndesat, cu mersul alert, ca și cum are tot timpul ceva de făcut. L-am întrebat acum un an câți ani are. Mi-a spus că 66. Nu l-am crezut și m-a invitat în bucătărie să îmi arate buletinul. Tot nu mi-a venit să cred. „Sunteți cu 3 ani mai mic decât tata. Și, pe când tata merge cum merge (din cauza unei accident vascular întâmplat acum 12 ani), dumneavoastră sunteți ca argintul viu în fiecare zi!”.
La un moment dat a găsit în portbagaj cartea „Viața merită trăită!”. Am în permanență câteva exemplare din cărțile mele în portbagajul mașinii. A luat-o și a citit-o. Dar nu numai că a citit-o, ci a și comentat-o la mai multe pahare de vin cu doi amici de-ai lui. S-au contrazis, au zis că nu au cum să fie adevărate unele idei, au mai stat să citească și să se gândească… Peste vreo lună, când m-am dus să iau mașina de la el, m-a invitat din nou în bucătărie. De data aceasta, ca să îi scriu un autograf pe carte. Mi-a spus că despre unele lucruri din carte știe că sunt așa, dar pe unele nu prea îi vine să le creadă. I-am spus că poate ne vedem într-o seară, să ascultăm muzică în stil vechi, pe bandă (are două magnetofoane AKAI), să bem un pahar de vin și să povestim. Mi-a spus: „Cum să nu! Doar că nu cred că aveți timp și de mine, că sunteți foarte ocupat!”. Mi-am zis că o să îmi fac timp să mă văd cu el, dar am tot amânat (au venit sărbătorile, apoi turneul „Dăruiește pentru Educație!” și așa mai departe).
Sâmbătă, 17 februarie, m-am dus la conferința 6C a lui Andy Szekely. Și, trecând spre metrou prin poarta mecanicului, mă întâlnesc cu un domn tânăr care îl mai ajuta la anumite reparații.
„Știți că a murit?”
„Cum așa?” întreb eu uimit, în timp ce mintea mea își aducea aminte că nu mai văzusem de ceva vreme ușile atelierului deschise. Și nici pe mecanic nu-l mai văzusem.
„De fapt, s-a sinucis. A băgat BMW-ul în atelier (avea un BMV cu motor de peste 3 litri care consuma enorm), a închis toate ușile și a pornit mașina. A murit asfixiat. L-a găsit un vecin.” Și, văzând mimica feței mele, a adăugat: „Cred că sunteți ultima persoană care află! L-am incinerat și așteptăm un prilej să mergem să îi aruncăm cenușa în mare. Asta a fost dorința lui.”
Mergeam spre metrou și mintea mea nu putea pricepe. Deși știam că e așa, că nu avea rost să mă mintă omul. Dar mintea mea căuta un motiv. De ce? De ce? Ce l-a apucat?
„Nimeni nu știe” mi-a spus omul. „Avea tot ce îi trebuia, nu ducea lipsă de nimic. Mergea mai repede pe stradă decât mine!”
Am zis în gând un „Doamne, odihnește-l!” și m-am dus la conferință. Dar în fundal, mintea mea căuta explicații. Mi-am adus aminte frânturi de conversație (nu vorbeam prea mult cu el, că avea treabă și, probabil, nu se lansa în discuții lungi cu mine ca să nu îmi „răpească” timpul). O fi fost bolnav? Parcă îmi spusese ceva la un moment dat, dar cât de sigur poți fi pe minte? S-o fi întâmplat o catastrofă în viața lui? Dar ce catastrofă să se întâmple în viața unui om de 67 de ani astfel încât să ia această decizie? Clocea această idee de mai multă vreme și atunci veselia lui era doar de fațadă?
Nu mai știam ce să cred. Sincer, nici acum nu știu. Cred că unele lucruri trebuie luate ca atare și atât. Moartea este o decizie personală, care îl privește pe cel care o îmbrățișează. Dincolo de suferința și întrebările celor din jur (care se estompează în timp).*
La conferință m-am întâlnit cu mulți bootcamp-eri. Ne-am salutat și ne-am îmbrățișat, așa cum facem de fiecare dată când ne întâlnim.
La un moment dat, văd din lateral o fată a cărei fizionomie pare cunoscută minții mele, dar nu îmi e clar de unde să o iau. O fi fost la bootcamp? Sau la vreo conferință? Subțirică, cu părul tuns scurt, până la umeri. Se întoarce cu privirea spre mine. O recunosc și mă recunoaște. Este o fostă studentă de la postuniversitara de prin 2002. Doar că pare ceva schimbat la ea, dar nu îmi e clar ce. Ne salutăm, ne pupăm pe obraji și ne bucurăm că ne vedem. În viață.
Mi se pare uimitor cum uneori nu uităm un chip. În 2003 eram cu Marinela, cu soția, pe lângă parcul IOR, când ne-am întâlnit cu fosta studentă. Purta pe atunci aparat dentar, ceea ce era destul de nou pentru acele vremuri. Era veselă, zâmbitoare și cu poftă de viață.
M-a sunat în 2016 să mă întrebe dacă ne putem vedea. Ne-am văzut la mine la birou, la o cafea. Mi s-a părut un pic ciudat faptul că purta o bandană care îi acoperea capul. Am recunoscut-o, chiar dacă nu mai purta aparat dentar. Îmi aduceam aminte exact și cum o cheamă.
Am ieșit la masă, să luăm prânzul în apropiere. Atunci mi s-a deslușit misterul bandanei. Avea cancer. Și venea periodic în București pentru a face radioterapie. Mai avea trei ședințe de făcut. Nu înțelegeam cum acea fată cu aparat dentar, cu acea veselie și poftă de viață a făcut cancer. Mi-a explicat pe îndelete.
„Gândurile!” mi-a spus. „Gândurile m-au adus unde sunt. Grijile nefondate, neîncrederea în Viață și în mine, stresul… Dar sunt convinsă că tot gândurile mă vor ajuta să îmi revin. O să fie bine!”
Avea și o fetiță de 5 ani pe care o considera una dintre Marile Bucurii ale Vieții.
Sincer, atunci nu îmi venea să o cred. Mai văzusem oameni bolnavi de cancer care erau încrezători că se vor face bine și nu a fost așa. Dar mi-am zis că nu are rost să mă duc în acea zonă cu gânduri pentru că situația este diferită de la om la om.
Nu ne-am mai văzut de atunci. Până sâmbăta aceasta când ne-am întâlnit la conferință. Ne-am bucurat tare mult că ne-am văzut, încât i-am spus-o de vreo cinci ori. Oare i s-o fi părut ciudat? Mă bucuram ca un copil de faptul că s-a vindecat. De ce? Poate și pentru că, pentru mine era contrastul mare între ce am aflat despre mecanic și ce am aflat despre ea.
Mă bucur în continuare pentru ea. Și o admir pentru ceea ce a putut face pentru viața ei și pentru ea. Și mă bucur mult și pentru fetița ei care o are în continuare pe mama ei alături.
Ce face diferența între ea și mecanic? Posibil mulți factori, unii pe care îi putem ști, alții pe care îi putem bănui și câțiva despre care nici nu știm că ar putea fi. Înclin să cred că alegerea face diferența. Ea a ales Viața. El a ales Moartea. Fiecare a avut motivele sale. Și fiecare a ales în funcție de aceste motive.
Concluzia: Între Moarte și Viață este o Alegere. Pe care fiecare o face pentru sine. Pentru că atât Moartea, cât și Viața, sunt chestiuni personale ce ne privesc doar pe noi. Îi influențează pe cei din jur, dar ne privesc doar pe noi. Nu e de dat socoteală nimănui. E doar o înțelegere tainică cu sufletul nostru sau ce o fi dincolo de ceea ce vedem. Iar această înțelegere doar noi avem puterea să o știm. Și până ce Moartea va veni firesc, așa cum vine în Viața fiecărui om, Viața merită trăită! Pentru că noi suntem, de fapt, Viața!
*Am amânat cu o săptămână publicarea acestui articol, timp în care am constatat următoarele:
Sentimentele mele referitoare la ceea ce s-a întâmplat cu mecanicul s-au mai estompat. Am început să mă obișnuiesc cu faptul că nu o să-l mai văd când trec prin fața atelierului.
Mi-am adus aminte că la un moment dat mi-a spus mecanicul că are ceva dureri. Și l-am întrebat de ce nu se duce la doctor să facă investigații. Mi-a răspuns că mai așteaptă. Mă gândesc să nu fi avut dureri mari și să îi fi fost teamă să afle ce are. Dar nu pot să bag mâna în foc pentru această amintire.
Și m-am tot gândit săptămâna trecută dacă nu cumva nu s-a sinucis. Dacă a vrut să repare ceva la BMW și a a vut un accident cerebral și nu a mai putut face nimic? Cine poate ști?
Dincolo de toate acestea, mă bucur în continuare pentru fosta mea studentă. Când voi ajunge la Constanța, mă voi întâlni cu amândoi: cu mecanicul a cărui cenușă va fi aruncată în mare până atunci și cu fosta studentă care se bucură în continuare de Viață.
P.S. Azi dimineață am găsit următorul citat pe facebook. Este din cartea „Școala Zeilor”. E prea mare coincidența dintre acest citat și ideea acestui articol!
„Tot ceea ce oamenii în general consideră greutăţi şi necazuri, tot ceea ce blesteamă sau evită cu orice preţ este de fapt materialul cel mai preţios care le dă puterea să schimbe psihologia morţii în psihologia vieţii.” Stefano D’Anna