Aseară l-am visat pe George, mecanicul care s-a sinucis. Am scris despre el aici. Era ireal de real. Genul acela de vis din care te trezești și te întrebi dacă a fost vis sau aievea.
Ne-am întâlnit în fața atelierului lui. Ușile erau altfel, din lemn, cu o gaură la mijlocul unei uși, cât să bagi o mână și să o deschizi. Nu m-am mirat, deși știam cumva că sunt altfel.
El era cu siguranță altfel. Cu părul tuns scurt și cu o tristețe pe față. El, care purta părul lung până la umeri și era vesel tot timpul. Parcă cerea ceva, dar nu îmi dădeam seama ce. Rezervat, reținut, ușor derutat, parcă neștiind nici el ce caută pe-acolo.
L-am întrebat de atelier. Mi-a deschis ușile și mi-a arătat interiorul. Totul dispăruse de acolo. Au rămas doar pereții albi și gaura din podea în care cobora să umble sub mașini. Configurația era un pic altfel, dar am simțit că mintea mea reconstruia în vis configurația din realitate a atelierului. Nu m-am mirat.
Am mers în casă. Așa am reușit să văd toate camerele, nu numai bucătăria pe care o văzusem în realitate. Mi-a spus că i-au venit o grămadă de lucruri în cutia poștală pentru mine. M-am mirat, dar mi s-a părut firesc. Mi le-a adus. Două cărți și multe sticluțe de diverse dimensiuni, cu diverse lucruri în ele.
Am ieșit în curte. L-am întrebat dacă mai lucrează. Mi-a spus că nu. Apoi l-am întrebat ce face. „Trăiesc!”, mi-a spus pe un ton neutru, uitându-se la mine. Nu mai era trist. Era neutru, ca un înger care privește cu detașare tot ceea ce se întâmplă.
Am mai petrecut ceva timp cu el prin curte. Am vrut să îl întreb de ce a făcut-o, dar nu mi s-a părut potrivit, de vreme ce era în fața mea. Altfel, dar era.
M-am trezit gândindu-mă la el și la vis. Rar visez atât de real. M-am întrebat ce pot face pentru el. Și am primit răspuns. Am început să îmi cer iertare față de el pentru că și eu, prin gândurile mele pe care le-am avut la un moment dat, am întreținut programul colectiv de sinucidere care există în lume. Apoi mi-am adus aminte că aseară, înainte de a adormi, am văzut o scurtă secvență dintr-o înregistrare cu Eckhart Tolle și Oprah Winfrey. În care Tolle spunea că la 29 de ani a avut un gând persistent de sinucidere. Observarea prin detașare a acelui gând persistent a declanșat schimbarea în viața lui.
Trec aproape în fiecare zi prin fața curții celui ce a fost George. Aș putea să o iau pe alt drum spre metrou, dar m-am obișnuit așa. O parte din mintea mea speră să îl vadă în atelier, meșterind la vreo mașină. Gândul acesta e din ce în ce mai firav pe măsură ce mintea se convinge că nu va fi așa. Ori de câte ori trec, îmi aduc aminte de micile nemulțumiri pe care le-am avut la felul în care mi-a reparat uneori mașina. Uita anumite lucruri, dar nu avea puterea să recunoască. Îl descoseam ca să îmi spună că a greșit ceva.
Acum nu mai contează nimic din toate acestea. Singurul lucru care contează este ce pot face mai departe pentru mine în relație cu amintirile mele despre el. Jocul e acum la mine. George e o nălucă, un suflet plecat departe. Eu sunt aici, trăindu-mi Viața clipă de clipă. Pentru că, dincolo de toate, asta e ceea ce contează cu adevărat. De aceea Viața merită trăită! Pentru că noi suntem Viața aceasta vie care curge prin noi. „Aici și Acum”, vorba lui Tolle.
Am întrebat sufletul lui de ce a făcut-o. Mi-a spus că nu mai contează, nu mai are nicio relevanță. Mi-am retras întrebarea și am scris articolul.