Luni am avut o discuție foarte interesantă cu Vlad, băiatul nostru, al Marinelei și al meu, despre liceeni. Mai nou, l-am „luat” pe Vlad consultant în proiectul „Dăruiește pentru Educație!”. El mă ajută să înțeleg o parte din modul în care gândesc și acționează liceenii, astfel încât să pot desfășura acest proiect din ce în ce mai bine. Mai am de discutat cu el partea de onorarii. 😊
Venisem destul de abătut de la un liceu unde avusesem cu trei clase a doua întâlnire din proiect. A doua întâlnire din proiect este despre OBICEIURI care îi ajută pe liceeni să își atingă SCOPURILE care au fost stabilite la prima întâlnire. Această a doua întâlnire este destul de diferită de prima. Dacă în prima stabilim un SCOP, adică visăm, îndrăznim, creăm un viitor posibil, în a doua identificăm OBICEIURILE, adică alegem acțiunile și ne luăm un angajament să facem ceva în AICI și ACUM pentru a ne atinge SCOPUL.
Și am dat nas în nas cu apatia liceenilor. Nu a tuturor, a multora dintre ei. Era ca și cum le-aș fi cerut să își schimbe Viața la 180 de grade. Am simțit o rezistență foarte mare din partea lor și un consum foarte mare de energie din dorința de a-i ajuta să se „desprindă” și să facă ceva pentru ei și pentru Viața lor.
Acasă, l-am întrebat pe Vlad, pe un ton abătut și în același timp dornic de a înțelege, ce se întâmplă.
„Cum adică ce se întâmplă?” a întrebat el. (Am constatat că uneori liceenii pot fi foarte buni în a clarifica situația. Știu să adreseze întrebări)
„Ce se întâmplă cu voi, liceenii?” am întrebat eu.
„Ce se întâmplă cu noi?!” a întrebat Vlad, ușor uimit, probabil neînțelegând ce îl întreb.
„Ce se întâmplă de sunteți atât de apatici și fără chef și lipsiți de Viață?” (era să adaug „Cu excepția situațiilor în care sunteți pe telefon”, dar m-am abținut)
„Chiar nu înțelegi?” m-a întrebat el.
„Nu, chiar nu înțeleg!” („Dacă mai adresează o întrebare din asta încep să cred că am o problemă cu formularea întrebărilor!” mi-am spus în sinea mea)
„E foarte simplu!”
„Ia uimește-mă!”
„Nu ne place școala!”
„Cum adică nu vă place școala?”
„Da, nu ne place școala. De fapt, nu găsim aproape nimic interesant în ea. Cu unele excepții notabile de profesori pe care îi apreciem cu adevărat pentru cine sunt și ce fac cu noi la clasă, restul vin, fac prezența și încep să predea și să asculte. Atât.”
Și atunci am înțeles. Și am înțeles și marți seara când, povestindu-i unei doamne profesoare despre această conversație cu Vlad, mi-a confirmat că așa este.
Și mi-a venit următorul gând în minte, gând pe care l-am inclus apoi în prezentarea către liceeni. Nu îmi e clar dacă acest gând este pentru liceeni, pentru profesori, pentru părinți sau pentru alte categorii sociale. Sau pentru noi toți. Gândul este așa:
E FOARTE TRIST SĂ NU AI O PASIUNE!
E foarte trist să îți trăiești Viața ca și cum ar fi în fiecare zi la fel. E foarte trist să nu ai o PASIUNE care să te înflăcăreze și să îți înalțe spiritul. E foarte trist să trăiești pentru că trebuie să trăiești. Și e foarte trist că nu ai ceva care să îți genereze bucurie și veselie în Viață. E trist, foarte, foarte trist.
Dar și mai trist mi se pare altceva: să nu mai cauți acea PASIUNE. Să fi renunțat să o cauți și să fi ajung la concluzia că oricum nu e nicio PASIUNE. Pentru că atunci nu mai ai nicio șansă de a descoperi ceea ce îți face cu adevărat plăcere și te înnobilează ca OM.
După discuția cu Vlad am început să mă întreb cine e totuși responsabil de starea de apatie a liceenilor. Acum nu mă mai întreb pentru că știu. Noi toți suntem responsabili de starea de apatie a noastră, a tuturor. Nu e vorba numai despre liceeni. Este despre fiecare dintre noi, despre stările și emoțiile noastre, despre zilele noastre care se scurg fără semnificație uneori și este despre momentele în care nu se regăsim în ceea ce facem. Caz în care murim puțin câte puțin.
Ce e de făcut? Simplu! 😊
Mi-am dat seama că apatia este un OBICEI. La fel și bucuria. La fel și lenea. La fel și performanța. La fel și îngrijorarea. La fel și încrederea. La fel și furia. La fel și calmul. Toate stările predominante pe care le trăim sunt obiceiuri. Obiceiuri pe care le-am cultivat de-a lungul anilor, conștient sau inconștient. Obiceiuri pe care putem alege să le înlocuim sau să continuăm să le rulăm la fel. De noi depinde totul. Pentru că nu poate veni nimeni să îți schimbe obiceiurile, așa cum nu poate veni nimeni să-ți trăiască Viața în locul tău. În primul rând că nu ar putea și în al doilea rând pentru că nu i-ai da tu voie.
Miercuri m-am întâlnit cu alte trei clase de liceu. Tot a doua întâlnire din proiect. M-am dus cu altă energie. Acum știu cum e cu apatia. E un OBICEI dobândit din familie, școală, societate. Și știu că e un OBICEI care poate fi dat la o parte dacă le ofer liceenilor o bucățică de „De ce?”. De ce merită să facă lucrurile altfel. Pentru binele lor și a celor din jurul lor. Pentru liceeni și nu numai.