De ce (mă) râd?
De ce nu? 😊
Dacă pot folosi umorul în Viața mea, de ce să nu o fac? Mai ales că se spune că e semn de sănătate mentală (aici aș fi un pic mai rezervat în ce privește anumite momente în care mă râd 😊).
Da, știu, expresia „mă râd” nu e corectă din punct de vedere gramatical. Am folosit-o în titlu și o s-o mai folosesc în articol ca o formă de a atrage atenția (de parcă nu ar fi fost de ajuns să scriu despre umor ca să atrag atenția 😊) și pentru că, pentru mine, are un înțeles aparte față de simplul „râd”.
Așadar, de ce mă râd? Dintr-o grămadă de motive! 😊
Pentru a mă simți bine. Sunt momente în care mă simt foarte bine când spun un banc sau o glumă sau când spune altcineva un banc sau o glumă. E o formă de a petrece timp de hăhăială cu mine sau cu ceilalți. Pentru că uneori râd singur la unele glume pe care le primesc, în special pe WhatsApp. 😊
Pentru că-mi place să râd! Da, îmi place foarte mult să râd, să spun bancuri, glume, haioșenii. Îmi place să mă hlizesc și, dacă mă cunoști din training, coaching, terapie sau din alte contexte, știi că pot fi foarte serios, foarte grav, și pot fi și plin de umor, de voie bună, de bucurie, veselie și voioșie. Îmi place să mă râd și nu văd nimic rău în asta, atâta vreme cât acest comportament este adaptat la context. Așa că o să mă râd în continuare cât oi mai trăi pe aici! 😊
Pentru a transmite informații de calitate într-o manieră foarte ușor de înțeles. Uneori, o glumă bună sau un banc bun sau o poveste plină de umor surprinde esența unui concept pe care vreau să-l transmit. În astfel de situații, acel banc, acea glumă sau acea poveste fluidizează procesul de transmitere a informațiilor necesare. 😊
Pentru a „rupe ritmul” unui curs, atunci când simt că e necesar, pentru că mintea participanților nu mai e în sală sau s-a dus prea într-o zonă de seriozitate extremă sau a rămas blocată pe ceva anume. Spun o glumă sau un banc, „ne râdem” cu toții și mergem mai departe cu cursul. 😊 Dacă situația „e groasă”, în sensul că energia în sală e „rău de tot”, spun o cascadă de bancuri și glume care duc la ridicarea energiei la nivelul optim pentru învățare.
Foarte important! Pentru mine, în coaching, training sau terapie, umorul este un mijloc de a transmite ceva sau a face ceva util, nu e un scop în sine. Nu „ne râdem” de dragul de a „ne râde”, ci „ne râdem” cu folos. 😊 Dacă doream ca umorul să fie un scop în sine, mă duceam în zona de stand up comedy. M-au întrebat unii participanți de ce nu mă duc în acea zonă. M-aș „face de râs”, de aia nu mă duc! 😊
Pentru a permeabiliza straturile minții noastre, care dețin informația utilă. Pare asemănător cu ceea ce spun în paragraful următor, dar nu este. Iar dacă este, atunci înseamnă că este o informație importantă dacă o scriu în două paragrafe. 😊 Stephen Gilligan m-a cucerit cu această metodă. Avea un stil foarte elegant de a lucra cu oamenii – și are, că, din câte știu, e încă pe aici, pe planetă. Adresa o întrebare, omul din fața lui îi răspundea cu ce găsea mintea lui la stratul mental respectiv, spunea – Gilligan – o glumiță ca să permeabilizeze stratul mental următor, omul din fața lui îi răspundea cu ce găsea în mintea lui la stratul mental respectiv, apoi Gilligan mai spunea o glumiță ca să permeabilizeze stratul mental următor și tot așa până se ajungea la informația de bază, cea mai importantă informație care genera întregul șir de informații care a fost spus. Dacă ți-a fost greu să urmărești această frază lungă, să știi că nici mie nu mi-a fost ușor s-o urmăresc în timp ce am scris-o. 😊 Gilligan spunea – și îi dau dreptate – că straturile minții au protecții, că informațiile de care avem nevoie sunt protejate de diverse mecanisme, evident, de protecție. Acesta era motivul pentru care nu recomanda „stilul smuls” de a „merge” cu întrebările direct la straturile mentale de profunzime. Pentru că acele straturi activează brusc protecțiile.
Foarte important! Observă aroganța expresiei „și îi dau dreptate”, expresie folosită mai sus. Am lăsat-o intenționat în text pentru a atrage atenția asupra ei. Faptul că eu îi dau dreptate lui Gilligan mă situează deasupra lui Gilligan și dincolo de Gilligan, în galaxii îndepărtate care nu au nicio legătură cu smerenia și cu bunul simț. 😊 E ceea ce facem uneori, în mod conștient sau inconștient, când „aruncăm” cuvintele „cu lopata”, în loc să le alegem și să le folosim în structura potrivită.
Pentru a debloca o situație în coaching sau terapie. Sunt momente în care devenim foarte gravi și ne constipăm mental. Și nu face bine la informație, că nu mai iese. 😊 O glumă bună detensionează straturile blocate și permite informației să iasă. De ce? Pentru că o glumă bună generează încredere și, preț de câteva clipe, mută atenția minții conștiente de pe problemă pe glumă. Și, astfel, se creează o breșă prin care informația poate să „răsară” în mintea conștientă, și, evident, să fie conștientizată și folosită. Pentru că, dacă tot a apărut informația în mintea conștientă, de ce să nu fie folosită informația în mod conștient pentru ceea ce este de folosit în mod conștient? 😊
Pentru a trece de o situație stresantă. Uneori, întâmpin situații stresante în Viață. Știu că mi se întâmplă doar mie, de aceea mă și consider privilegiat din această perspectivă. 😊 Și, în acele situații stresante, uneori nu-mi este clar ce să fac. Cumva, sunt lipsit de resurse, deși știu că nu există așa ceva. Și atunci, ce fac? „Mă râd”. Probabil este un mecanism automat de a declanșa cine știe ce substanțe în corpul meu – niciodată nu am fost bun la a ține minte substanțele care generează fericirea, tristețea și așa mai departe. Dacă eram bun, mă făceam doctor, nu coach sau trainer 😊 -, substanțe care au rolul de a mă duce într-o altă stare, o stare ce dă o parte din stres la o parte, ca să văd ce pot face.
Pentru a debloca ceva din Viața mea. Știu, seamănă cu ceea ce am scris mai sus, dar asta chiar e atât de important, încât merită două paragrafe în articol. 😊 Uneori, „mă râd” pentru că situația e „nasoală rău” și, până se dezmeticește mintea mea și începe să caute soluții, ce altceva mai bun pot face decât să râd? Inconștiență? Poate! Iresponsabilitate? E posibil! Nepăsare? Se prea poate! Indiferență? Da, cred că e posibil uneori. Dezinteres? Mda… Evitare? Da, cum să nu! Înțelepciune? O, da, din plin uneori!
Uneori „râd ca prostul”, așa, din senin. Pur și simplu „mă apucă râsul” (altă expresie faină în limba română, de parcă râsul e ceva care te apucă de cine știe de unde și te face să râzi 😊). Râd ca prostul de un joc de cuvinte fain, de o replică auzită la cineva, de o situația amuzantă întâlnită și mai știu eu de ce mai râd. Dar râd cu o poftă… și râd cu lacrimi… și-mi face bine… și apoi mă întorc la discuții serioase și la acțiuni concrete, pentru că, după ce „m-am râs”, pot să-mi văd de ale mele.
Câteodată râd ca să nu plâng. Câteodată fac niște prostii și tâmpenii și cretinătăți atât de mari, încât mă apucă plânsul și disperarea. Și, în loc să plâng sau să disper, prefer să râd. Știu, poate pare o prostie dacă nu ai încercat vreodată, dar la mine funcționează foarte bine pentru că deblochează ceva, acolo, undeva, în interiorul meu. Faptul că râd de o situație „nașpa” mă ajută să nu cobor în tenebrele minții mele, ci mă ajută să „urc” la un nivel de energie care îmi permite să accesez soluții.
Alteori râd ironic la adresa mea. Mă ajută să nu mă iau prea în serios, că am tendința aceasta când țin foarte mult să se întâmple un anumit lucru pe care îl consider important. În acele momente, se cam „termină umorul” din mine și îl aduc înapoi prin râs ironic la adresa mea. „A te lua în balon”, „a te face de râs de unul singur”, a te ironiza pe tine în prezența ta sau a celorlalți cred că este o formă de sănătate mentală ce ne permite să păstrăm contactul cu realitatea în situații provocatoare.
Iar în unele cazuri, râd ca să evit. „Mă râd” ca să evit să intru într-o discuție serioasă cu mine sau cu ceilalți. Bunica mea, Viriginica, cea de la care am învățat umorul – și îi sunt recunoscător toată Viața pentru acest lucru și îi trimit câte un gând bun ori de câte ori îmi aduc aminte că de la ea am învățat umorul -, atunci când apărea o confruntare sau o situație conflictuală, spunea câte o glumă ca să detensioneze situația, pentru că nu-i plăceau conflictele și confruntările. Iar am scris ditamai fraza greu de urmărit și și mai greu de scris. 😊 Dar mi-am dat seama de ce uneori scriu fraze lungi: pentru a mă provoca pe mine și pe cititorii articolelor mele. Dacă nu ești în stare să citești și să înțelegi o frază lungă, care are o anumită esență, cum vei putea înțelege ceva din ce m-am străduit să înțeleg eu când am scris?!?! 😊 Ea – cum „Cine ea?”. Bunica Viriginica 😊 – nu rezolva situația, dar măcar „trecea de ea”, o mai amâna, o suspenda. Sunt conștient de acest comportament pe care l-am preluat de la ea, mai ales că am în jurul meu unele persoane foarte binevoitoare care se tot străduiesc uneori să-mi aducă aminte de acest aspect, de parcă aș avea marea problemă a vieții cu asta. Le invit pe aceste persoane să râdă mai mult și să râdă de ce vor ele și să mă lase pe mine să râd de ce vreau. Când o să vreau să nu mai râd de ceva care este cu adevărat important pentru mine, voi solicita ajutor. Mulțumesc! 😊
Foarte important! Provocarea uneori este că nu-mi este clar dacă uneori râd „pe bune” sau pentru a evita să abordez o situație cu simț de răspundere și cu responsabilitate. Încă mai sondez acest aspect, împreună cu mine și cu terapeutul cu care mai lucrez din când în când, când îmi vine să „mă râd” prea mult și încep să am o față de om instituționalizat, dacă înțelegi ce vreau să spun (înțelegi cu siguranță, că asta e una dintre temerile noastre cele mai mari, să nu râdem ca proștii de noi 😊).
A fost o perioadă în care râdeam cu ironie și sarcasm la adresa oamenilor pentru că făceam același lucru și cu mine. Între timp, lucrurile s-au mai temperat pentru că mi-am dat seama că puteam distruge foarte ușor oamenii și, implicit, și pe mine, că și eu sunt om. Sau, cel puțin, eram ultima dată când m-am verificat! 😊
Marea provocare pentru mine în prezent – și aici mă opresc cu articolul – este că uneori îmi este din ce în ce mai greu să râd.
Când văd foarte multă suferință în jur, nu-mi mai „arde de râs” (altă expresie interesantă din limba română).
Când văd că partea aceasta de „politically correct” se duce în zona de „mai catolic decât Papa”, nu prea îmi mai „vine să râd” (de parcă râsul ar veni de undeva și intră în mine și mă face să „mă râd”).
Când văd indiferență și nepăsare, nu „mă mai râd”, că nu e de râs.
Când văd nesimțire de-a dreptul, cu toată dragostea mea de oameni, nu-mi mai arde de râs, că nu e deloc de râs.
Când văd nedreptate și injustiție „pe față”, de parcă aș fi prostul pământului, nu mai îmi „vine să râd”.
Iar când văd oameni care au răni profunde, oameni care au tendința să ia foarte personal ceea ce spun ceilalți, oameni a căror minte interpretează cele mai nevinovate glume ca atac la persoană, chiar că nu-mi mai vine să râd.
Și mai sunt și alte motive pentru care nu (mai) râd. Dar, în același timp, mi-am dat seama că, dacă nu râd, mor. Mă sting, încet – încet, și devin taciturn, trist, irascibil și blocat în propria-mi Viață. Și nu aceasta este Viața pe care mi-o doresc.
Pot fi foarte serios, foarte responsabil, foarte atent, foarte grijuliu, plin de compasiune („ei, lăsați… 😊) și am nevoie de umor în Viața mea. Da, aceasta este esența acestui articol: AM NEVOIE DE UMOR! Umorul este o nevoie importantă pentru mine, în această Viață. Mă ajută să rămân viu și întreg la minte (cel puțin așa trag nădejde, că niciodată nu ești sigur când vine vorba de minte 😊). Pentru că îmi place să râd singur și în prezența oamenilor. Și, de aceea, o să „mă râd” în continuare, în propria-mi Viață, singur sau în compania oamenilor, atâta vreme cât voi trăi pe acest pământ. Iar râsul suprem va fi atunci când voi pleca de aici. Nădăjduiesc din toată inima să pot spune pe patul de moarte o glumă care să aducă aminte celorlalți de mine într-un mod care să-i facă, dacă nu să râdă sau „să se râdă”, măcar să zâmbească în colțul gurii și să spună „Ia uite cum a plecat și ăsta: cu zâmbetul pe buze!” 😊 E cea mai bună moștenire pe care o pot lăsa în urmă: o atitudine. Cum ce fel de atitudine? De tot râsul! 😊
Iar dacă vrei să „ne râdem împreună” la modul serios – da, știu, te apucă râsul: „să ne râdem împreună” la modul serios… pe bune?!?!?! 😊 -, te invit cu drag pe 31 martie, anul acesta, de la 18.30 la 21.00, la Conferința Speakers Net „Umorul, o soluție fără competiție”. Alături de colegele și colegii din Speakers Net, ne propunem să te binedispunem la modul cel mai serios și umoristic cu putință. Afli mai multe detalii despre conferință și despre înscriere aici.
Și, între timp, dacă Ideea aceasta, prezentată în articol, ți se pare relevantă, și ai de gând să mă urmărești și cu umor, și cu seriozitate, atunci te invit cu drag să te abonezi la newsletter-ul „O Idee de la Romeo” pentru a primi săptămânal câte o astfel de Idee ce te ajută să-ți faci Viața mai frumoasă.
Și primești și link-ul de descărcare a materialului „3 povești de Viață, cu Viață, de la Romeo”, povești care te pot inspira să-ți aduci aminte de poveștile tale de Viață, cu Viață.
Te poți abona la newsletter aici
[maxbutton id=”1″ ]
Mulțumesc! Și hai să ne mai și râdem din când în când, că oricum nimeni nu scapă viu din această Viață! 😊