De când am devenit conștient de mine am observat că periodic intram în stări de tristețe în care măcinam fără rost gânduri inutile, ca o formă de evadare de realitatea ce mi se părea uneori ilogică și greu de gestionat. Mai târziu am aflat că erau stări de ușoară depresie. Acum le alint și le spun „depresiuni”. 😊
Probabil că aceste stări au fost declanșate când aveam în jur de 5 ani de „plimbările” prin grădină pe la 12 noaptea când mă duceam să îl chem pe tetea (adică bunicul) să îi despartă pe părinții mei care se certau cam tare. Știu că îmi era frică de întuneric, dar vroiam ca ai mei să se înțeleagă în loc să se certe, să își vorbească urât și să se bată. Nu îmi era frică de ceea ce se întâmpla între ei pentru că nu au avut nimic cu noi (cu mine și cu sora mea). Tot ceea ce au avut de împărțit a fost între ei, ca soț și soție. Mi-a fost teamă mai târziu, când m-am căsătorit. Teamă să nu fac cu Marinela ceea ce am văzut la părinții mei. Am făcut, dar la un alt nivel.
Stările de tristețe durau uneori zile în șir. Nu era ceva anume. Era o stare în care nu mă simțeam bine și în același timp mă simțeam bine. Interesant era că nu felul în care mă simțeam mă deranja (oricum mă obișnuisem că așa sunt eu), ci contrastul dintre stări: „Mă simt bine sau nu? Hotărăște-te odată! Ce e toată zăpăceala asta emoțională din interiorul meu?”.*
Un lucru pe care l-am constatat fiind în acele stări a fost faptul că eram blocat. La nivel mental și uneori și la nivel fizic. Era ca și cum nu mă puteam mișca și nu puteam acționa. Stăteam acolo, uitându-mă la mine și la situație, cu convingerea că nimic nu se mai poate face.
A fost nevoie de multe repetări ale acestor stări pentru a-mi da seama că „depresiunile” au o mare hibă: fac totul să pară foarte mare. Și cu cât o depresiune pare mai mare, cu atât totul pare mai mare.
Mai mult: una este să petreci un timp în depresiune și alta e să fii înghițit de depresiune. Sunt două stări total diferite, cu rezultate diferite. Timpul petrecut în depresiune te poate ajuta să te reconfigurezi și să pornești spre următorul vârf din viața ta. A fi înghițit de depresiune înseamnă a-ți face casă acolo sau mormânt.
Bine, bine, dar ce legătură au toate acestea cu rahatul din titlu?!?!
Atunci când suntem în depresiune, o parte dintre noi se simte de rahat. Avem senzația că nimic nu merge, că drumurile se închid, că perspectivele devin din ce în ce mai limitate și aproape că nu mai există soluții de a ieși de acolo.
Ce am constatat de-a lungul timpului este că acea convingere că întotdeauna există soluții + dorința de a ieși din depresiune generează acea atitudine care te determină să găsești soluții și să ieși de acolo. În timp. Pentru că te ajută să nu faci rahatul mai mare decât pare (și observă că am spus „pare” în loc de „este”, pentru că niciun rahat nu este ceea ce pare). Și pentru că te ajută să te concentrezi pe ceea ce poți face, nu pe locul în care ești. Și te ajută să faci ceva pentru tine în loc să îți plângi de milă (chiar dacă ți-ai plâns un pic de milă sau ai avut tendința).
În concluzie, nu fă rahatul mai mare decât pare pentru că o să te afunzi în el. Întotdeauna există soluții! Întotdeauna! Pentru că rostul Vieții nu este să ne distrugă, ci să ne ducă spre ceea ce este cel mai potrivit pentru noi. Mai ales în momentele în care avem o altă părere despre ce e potrivit pentru noi. Este modul în care Viața ne face să nu deținem controlul și să învățăm să avem încredere în Ea.
*Dacă ai astfel de stări și vrei să știi cum le poți reduce intensitatea și durata, îți pot spune într-un articol viitor ce am făcut de-a lungul timpului. Și poate că va fi o sursă de inspirație pentru tine, așa cum și eu, la rândul meu, m-am inspirat de la alții.