Săptămâna trecută am scris un articol despre ce m-a învățat Furia. Dacă nu l-ai citit, dar vrei să-l citești, poți să-l citești aici.
Săptămâna aceasta recidivez și scriu un articol despre ce m-a învățat Victimizarea! 😊 Și cred că voi recidiva pentru o bună perioadă de timp de acum încolo, pentru că mi-au venit în minte câteva idei foarte bune de articole. Dacă vrei să fii sigur/ă că îl primești, te poți abona la newsletter-ul „O Idee de la Romeo” și îl vei primi negreșit!
[maxbutton id = „1”]
Am petrecut destul de mulți ani în „Valea Plângerii” și cred că fiecare persoană a „vizitat” cel puțin o dată în Viață această vale. O mai vizitez și eu din când în când, ca și cum aș vizita un loc ce mi-a fost „acasă” și vreau să văd cum mai e pe acolo. Doar că acum nu mai petrec mult timp, ci merg mai departe.
Îi spun „Valea Plângerii” pentru că acolo e o plângere continuă de tot și de toate, plângere care generează această Victimizare. Totul din lume este un motiv de a plânge, de a fi neputincios/neputincioasă și de a nu acționa. Chiar și cel/cea care plânge ajunge să se plângă de plângerile lui/ei! ☹ E un dezastru interior care, lăsat în voia sorții, distruge la toate nivelurile ființei, împiedicând astfel evoluția, creșterea și dezvoltarea.
Nu cred că am nimic cu oamenii care nu doresc să evolueze, să crească și să se dezvolte. Spun „nu cred că” pentru că nu poți fi niciodată sigur cu lucrurile acestea. 😊 Nu vrei să evoluezi, să crești și să te dezvolți? E în regulă! Chiar e în regulă! Niciun lucru de pe lumea aceasta nu e pentru toți. Dar… dar… dacă simți ceva în interiorul tău care te împinge să-ți trăiești Viața altfel, la un moment dat nu prea mai poți ignora acel impuls care te determină să faci lucrurile altfel. Iar dacă îl ignori – acel impus, acel imbold -, va fi din ce în ce mai provocator, pentru că te opui vieții. Și când te opui vieții, nu prea ai cum să câștigi, pentru că Viața știe mult mai multe lucruri decât tine.
Ce îmi aduc aminte este că de mic copil am avut o stare interioară de lipsă de rost. Ce rost are să faci o grămadă de lucruri pe lumea aceasta, dacă lucrurile nu sunt într-un anume fel? Ce rost are să te străduiești să faci zi de zi câte ceva, când părinții tăi nu se înțeleg între ei? Ce rost are să iei decizii și să faci alegeri când oricum nu le iei în cunoștință de cauză pe cele mai multe, datorită nivelului de conștiență pe care îl ai? Și ce rost are să repari lucrurile din lume când există atâta nedreptate și necinste? Ce rost are? Chiar așa, ce rost are?!?!
Dar… dar… în timp ce-mi adresam astfel de întrebări – și nu a durat mult, ci până pe la 35 de ani 😊 -, am simțit tot timpul în interiorul meu un fel de flacără ce m-a ajutat să merg mai departe. Am simțit tot timpul în interiorul meu un fel de foc pe care l-am asociat-o cu Focul Vieții, un fel de impuls, de imbold de a merge mai departe și a găsi acel ROST. Și l-am găsit! Și îl caut în continuare, pentru că, pe măsură ce fac anumite lucruri în Viața mea, descopăr alte și alte rosturi pentru care VIAȚA MERITĂ TRĂITĂ și pentru care merită să facem ceea ce ne vine să facem.
Acum, uitându-mă în urmă, la Valea Plângerii, îmi dau seama că Victimizarea, acea stare de victimă pe care am trăit-o mulți ani și pe care o mai trăiesc din când în când, m-a învățat o mulțime de lucruri care îmi folosesc în Viață. Și le scriu aici pentru că e posibil să-ți fie și ție utile, chiar dacă vizitezi destul de rar Valea Plângerii. 😊 Poate că aceste lucruri pe care Victimizarea m-a învățat, te pot ajuta să le oferi suport altora, care sunt în această stare. Hai să le luăm pe rând și să le explicăm puțin.
Victimizarea m-a învățat că nu e necesară. Da, e prezentă în viețile multor oameni, dar nu e necesară. Adică se poate trăi și fără să te victimizezi, cu Responsabilitate, cu cunoaștere de sine și cu dorință de a-ți trăi Viața frumos. Dar… dar… dacă nu ai atins nivelul de responsabilitate pentru a trăi Viața frumos, atunci Victimizarea este un foarte bun profesor. Ce-i drept, cam dur uneori, dar foarte bun, pentru că știe ce are de făcut pentru a te scoate din Victimizare și a te duce în Responsabilitate.
Victimizarea m-a învățat că pot obține avantaje și beneficii din această stare, cum ar fi atenția din partea celorlalți. 😊 Poate că este cel mai ușor mod de a obține atenție din partea celorlalți atunci când nu ai parte de atenția ta. Doar că, după o perioadă de timp, ceilalți se cam satură de acest joc în care ajungi să cerșești atenție, și se retrag fără să spună nimic. Dar… dar… nu e nicio problemă, pentru că întotdeauna se găsesc alți oameni pe care să-i inviți în acest joc, atâta vreme cât nu vrei să ieși din el.
Tot Victimizarea m-a învățat că, dacă am mine un imbold, un impuls de a-mi trăi Viața frumos, nu voi obține niciodată rezultatele dorite prin Victimizare, ci prin Responsabilitate. Adică nu voi obține niciodată rezultatele dorite plângându-mă de tot și de toate și plângându-mi de milă, ci asumându-mi Responsabilitatea pentru mine și pentru acțiunile, deciziile și alegerile mele.
Victimizarea m-a învățat că e foarte confortabil să trăiesc în Victimizare. Nimic de făcut, nimic de realizat, nimic de construit, doar de plâns. Și atât. Nici măcar nu e necesar să-ți asumi Responsabilitatea pentru propria Viață pentru că, nu-i așa, dacă-ți asumi Responsabilitatea pentru propria Viață, e necesar să ieși din zona confortabilă. E necesar să explorezi, să construiești, să dezvolți, să evoluezi, să crești… Ehei, muncă grea și a naibii de istovitoare uneori. Așa că, de ce Responsabilitate, când se poate Victimizare?
Victimizarea m-a învățat că se poate construi, prin Victimizare, o perspectivă asupra vieții. E drept, cinică, acră, nihilistă, dar măcar este o perspectivă. Și ce dacă Viața poate fi făcută frumoasă? De ce să o facem frumoasă, când poate fi altfel? Că oricum e altfel! Doar că, la un moment dat, te cam saturi de acea perspectivă pe care ai creat-o și îndrăznești să o schimbi.
Victimizarea m-a învățat să nu văd resursele din interiorul meu și din jurul meu. Prin resurse mă refer la oameni, cunoștințe, abilități, bani și orice altceva m-ar ajuta să obțin rezultate frumoase în Viața mea. Și nu numai că m-a învățat să nu văd aceste resurse, ci m-a învățat să le neg existența, deși este evident că ele există – resursele – de vreme ce alții le folosesc pentru a obține rezultatele pe care le doresc. Acesta este motivul pentru care am ales fotografia postată pentru acest articol. Pentru că, atunci când un om trăiește în starea de victimă, nicio scară nu e potrivită pentru el, din perspectiva lui. Toate scările pe care el le poate construi sau îi sunt oferite de ceilalți au o problemă, de aceea le aruncă în loc să le folosească. Dar… dar… la un moment dat nu mai putem nega toate scările, mai ales că ele funcționează foarte bine la mulți oameni. Și atunci, în acel moment, e posibil să luăm decizia să folosim și noi cel puțin o scară în mod potrivit pentru noi.
Tot Victimizarea m-a învățat că, dacă tot mă victimizez, măcar să o fac în prezența oamenilor care, cu răbdare și înțelepciune, mă pot scoate de acolo pentru a merge mai departe în Viața mea. A mă victimiza în prezența oamenilor care nu spun nimic, doar ascultă și dau din cap, sau, din contră, îmi țin isonul în victimizare, mă duce și mai mult în această stare în care pot ajunge să-i trag și pe alții după mine.
Victimizarea m-a învățat să distrug de la nivel de idee orice idee care poate construi, care poate dezvolta, care poate ajuta un om sau un sistem să crească. Ce poate fi mai fain să ai o idee despre cum să distrugi o idee înainte ca aceasta să fie formulată în mintea ta? E o idee!!! ☹ Doar că, la un moment dat te prinzi că, prin acest mecanism, ajungi, de fapt, să te distrugi pe tine. Și nu e o perspectivă prea grozavă!
Victimizarea m-a învățat să-mi dozez resursele, să nu le consum aiurea pe lucruri care oricum nu au rost. Și așa am sfârșit prin a nu face anumite lucruri în Viață care, mai târziu, mi-am dat seama că aveau rost.
Și Victimizarea m-a învățat să port discuții lungi, interminabile, despre motivele pentru care un lucru nu are rost să fie făcut. Și m-a învățat să fiu foarte creativ în descoperirea și folosirea acestor motive ca argumente în discuții pentru a nu face nimic. Până când mi-am dat seama că „Acțiunea este mai bună!”, așa cum spune un vechi proverb indian. Da, e util să discutăm, să „despicăm firul în patru”, să argumentăm și să contraargumentăm, dar… dar… dacă rămânem doar la acest nivel, nu putem construi nimic. Rezultatele pe care le dorim se obțin prin Acțiune.
După cum probabil ți-ai dat seama citind cele 10 idei învățate de-a lungul anilor prin Victimizare, toate aceste idei m-au ajutat să dau Victimizarea la o parte și să devin din ce în ce mai responsabil în ce privește Viața mea, acțiunile mele, obiceiurile, deciziile și alegerile mele. Victimizarea a fost cea care, depășind un anumit prag în Viața mea, a început să se dea la o parte când am conștientizat că nu am cum să obțin rezultatele pe care le doresc pentru mine, pentru familia mea și pentru oamenii cu care lucrez dacă mă victimizez în continuare. Cu alte cuvinte, Victimizarea a ajutat, în timp, Victimizarea să se retragă, treptat, din Viața mea. Și se retrage în continuare, pe măsură ce descopăr la alte niveluri Responsabilitatea și dorința de a-mi trăi Viața cât mai frumos cu putință. Ceea ce îți doresc din toată inima și ție!
Mulțumesc!
P.S. 1 Am scris Victimizare, Responsabilitate, Viață și Acțiune cu majuscule la început pentru a le evidenția.
P.S. 2 Un alt lucru care m-a învățat Victimizarea a fost să pot lucra în training, coaching și terapie cu oameni care se victimizează. Pentru că, descoperind atât de multe lucruri despre cum funcționează Victimizarea (chiar dacă suntem diferiți, mecanismele interioare sunt cam aceleași), pot adresa întrebările potrivite pentru a-i ajuta pe oameni să treacă de la Victimizare la Responsabilitate în viețile lor. Bineînțeles, cu o condiție: să dorească acest lucru. Adică să aibă acea fărâmă de dorință de a-și face viețile din ce în ce mai frumoase, acea fărâmă de dorință pe care se poate construi.