Stai întins în pat, cu fața în sus, trăgând pilota spre tine, înfășurându-te în ea ca într-un scutec. Nicio urmă de răcoare din cameră nu-ți mai atinge corpul care „cade” într-o dulce moleșeală, la granița dintre somn și veghe.
Stai de două ore în această stare, incapabil să te dai jos din pat, incapabil să adormi. Prins cumva între două lumi, ambele părți ale aceleiași lumi.
Stai și încerci să procesezi. 35 de ani, bolnavă de cancer, plecată din această lume.
Mintea înțelege că moartea este o chestiune foarte personală. Este între acea persoană și Viața ei. Noi, ceilalți, suntem simpli spectatori în jurul unei scene pe care vom urca la un moment dat. Iar luminile se vor stinge și pentru noi, lăsând loc unei lumi despre care nu știm mare lucru.
Și, cu toate că mintea procesează toate aceste lucruri, durerea nu slăbește. E ceva de spus, e ceva de menționat, e ceva de rostit.
Te dai jos din pat, îți spui rugăciunile și intențiile pentru ziua ce a început, aprinzi o lumânare, pui de cafea și te apuci de scris. Cu nădejdea că scrisul va aduce mai multă rațiune și sens în toate.
Poate nu vom ști niciodată ce a fost în sufletul și mintea unei ființe care a plecat din această lume la 35 de ani, bolnavă de cancer. Dar putem bănui, într-o anumită măsură, gândurile de moarte pe care le-a „măcinat” mintea în fiecare zi, ca o formă de evadare din această lume, și putem bănui emoțiile „rumegate” în corp în fiecare zi. Gânduri și emoții care nu au avut legătură cu Viața. Pentru că, dacă ar fi avut legătură cu Viața, acea ființă ar fi fost în continuare în Viață.
Ce știm este că putem, din aceste cugetări, să alegem gândurile și emoțiile care ne țin pe noi în Viață, dacă vrem să trăim cu adevărat. Acele gânduri și emoții care întrețin Viața și o fac frumoasă. Pentru că da, există această posibilitate în această Viață. Iar până vom pleca în mod inevitabil de aici putem experimenta Lumina din noi, în această Viață.
Mulțumesc!