fbpx
Sari la conținut
Prima pagină » Blog » Cronica unui mormânt uitat

Cronica unui mormânt uitat

Vineri am căutat 2 ore un câmp prin jurul Bucureștiului, în care să-mi urlu durerea. O discuție cu cineva m-a făcut să accesez un „strat” plin de convingeri limitative profunde, amestecate între ele: „Nu pot!”, „Nu se poate pentru mine!”, „Nu merit!”, „Nu are rost!”, „Nu are rost să fac ceva pentru că oricum nu o să iasă!” și altele asemănătoare. Am lucrat ani de zile cu ele, dar se pare că acum am ajuns la acest strat profund.

Acest strat de convingeri a declanșat o durere puternică în coșul pieptului și una în zona capului, în dreapta. Dureri puternice, surde, continue și foarte prezente. Era ca și cum tot corpul se chircea de durere, iar mintea mă juca pe degete, dar devenise și ea obosită de „joaca” ei. Știam că aceste convingeri nu sunt reale. Adică sunt, pentru că sunt în capul meu, dar nu sunt reale în sensul că nu este așa. Sau este și nu este în același timp. Doamne, ce greu e să pui uneori în cuvinte ceea ce simți! ☹ În plus, simțeam că e ceva în spatele acestui „cocktail” de convingeri și credințe limitative. Simțeam că e ceva mai profund care le alimentează. Și simțeam, prin durerea din coșul pieptului și cea din cap, că ceva trebuie să iasă afară și de aceea am căutat acel câmp.

Nu am găsit acel câmp. Am găsit doar betoane, clădiri dezafectate, drumuri blocate, case răzlețe între care nu se cuvenea să sperii oamenii cu urletele mele. M-am întors acasă, timp în care am aflat că o rudă din neam a decedat.

Am vorbit cu Nicoleta, maestra care m-a inițiat în Reiki, și mi-a spus ce pot să fac cu starea mea. Îi mai scriu când nu reușesc să mă descurc cu ce știu sau sunt prea „în emoții” și nu-mi mai aduc aminte ce știu să fac. M-am pus în pat și am început să curăț acel strat de convingeri limitative, să-mi fac autotratament Reiki, să „aduc” iubire de sine în interiorul meu, să mă rog, să rostesc afirmații și să mă las în proces. Simțeam că orice „iad” are un capăt, un sfârșit. Provocarea este că nu știi niciodată care e capătul, pentru că mereu e altul și arată altfel. ☹ Eram perfect lucid, conștient de durere și de felul în care mă juca mintea pe degete. Doamne, ce abilitate are mintea noastră pentru a face acest lucru!!! Aveam momente în care mă opream din rugăciune și din afirmații și pur și simplu se făcea liniște în mintea mea. Niciun gând preț de secunde bune. Și apoi o luam de la capăt.

Așa am dus-o toată noaptea de vineri spre sâmbătă și toată ziua de sâmbătă, până pe la 17.00. Mă ridicam din pat să mai beau apă, să merg la toaletă și o luam de la capăt. Autotratament, curățat convingeri, „adus” iubire de sine, rugăciune, afirmații și somn. Un somn profund, fără vise, din care mă mai trezeam când auzeam zgomote prin casă. Nu am putut mânca nimic.

Pe la 17.00 am înțeles. Brusc, am înțeles. Am crezut că mi se pare, că visez, că nu are cum să se întâmple înțelegerea atât de brusc. Dar am înțeles că am înțeles. Totul era cristal. Clar, fără urmă de îndoială. Tot acel amestec de convingeri limitative parcă se disipase și devenisem, brusc, cel mai puternic om din lumea mea de până acum, cu toate resursele necesare la îndemână. Am înțeles de unde vine totul și, mai ales, cum vine.

I-am scris Nicoletei care mi-a clarificat ce mai am de făcut. Era vorba de a alege în ce cred de acum încolo și de a evita să mă încarc eu cu ceea ce nu este al meu. Zis și făcut! 😊

I-am mulțumit Nicoletei pentru ajutor, așa cum am făcut și cu o zi înainte, și m-am dus la o plimbare prin cartier. Simțeam nevoia să mă plimb, chiar dacă eram cam slăbit. Dar pluteam de bucurie într-o stare de calm și beatitudine pe care am mai trăit-o de-a lungul vieții, dar altfel. Întotdeauna e altfel, niciodată nu e la fel. 😊

Am luat-o prin cartier pe traseul pe care obișnuiesc să alerg. Am ajung, evident, la Cimitirul Catolic Cioplea. 😊 Este un cimitir mic, în plin cartier. Probabil la un moment dat era la marginea cartierului dar, prin extinderea orașului, a ajuns între blocuri.

Am intrat în cimitir, să mă plimb. Era prima dată. Mai avusesem tentative de a intra, dar nu eram decent îmbrăcat – eram în pantaloni scurți sau în costum de alergare. Am început să mă plimb pe aleea principală și să mă bucur de liniște. Chiar era liniște! Și spun „Chiar era liniște!” pentru că uneori nu este. Uneori, viii care vin la mormintele celor dragi vorbesc tare, mult și prost. Chiar așa, oare de ce vorbim uneori tare, mult și prost, mai ales în astfel de locuri? Am observat acest lucru și în unele biserici și în unele săli de conferință. La ce te mai duci acolo dacă tu ai chef să vorbești tare, mult și prost? ☹

În timp ce mă plimbam, mi-a atras atenția data de 1 aprilie 1896 de pe această cruce și starea acestui mormânt. „Hmmm”, mi-am zis, „luni, 1 aprilie 2024, adică poimâine, ar fi fost ziua acestui om.” Bineînțeles, dacă ar fi trăit 128 de ani. 😊 M-a întristat felul în care arăta acest mormânt. Se vedea clar că nu era îngrijit de multă vreme, în comparație cu mormintele din jur. Probabil îngrijitorii din cimitir au mai tăiat din când în când iarba care creștea prea mult, judecând după resturile de tulpini. Poate acest om nu mai are urmași sau poate are dar nu mai știu de mormântul lui… Cine știe…

M-am dus până în capătul aleei – nu e mult de mers pentru că, repet, cimitirul este micuț – și m-am întors, cu gând să ies din cimitir. M-am mai uitat o dată cu atenție la mormântul lui Iosif Barani, ca să țin minte unde este, și mi-am spus că o să vin a doua zi să-l curăț.

Și așa am făcut. Mi-am luat într-o pungă de hârtie un șpaclu, un cuțit, o sticlă cu apă pentru mine, să beau, și la ora 11.00 m-am înființat la mormântul cu pricina. Vremea de afară a fost și este superbă astăzi, duminică, 31 martie, când Catolicii sărbătoresc Paștele și când am scris acest articol. 😊

M-am apucat de treabă. Greu cu șpaclul! Greu tare! Buruiana care a fost tăiată semăna foarte mult cu mohorul, dacă-mi mai aduc bine aminte cum arăta mohorul la mine la țară 😊 și judecând după rădăcinile lungi și bine înfipte în pământ. Aceasta este partea cea mai provocatoare cu buruiana tăiată: își face rădăcini și mai puternice. De aceea trebuie smulsă în loc să fie tăiată.

Am început să-mi spun că mi-ar fi fost de mare ajutor o sapă, dar nu am. Mi-a trecut prin minte să merg să întreb pe unul dintre îngrijitori dacă poate să-mi împrumute o sapă, dar mi-am zis „Ei, de unde să aibă el sapă?!??”. Așa că am continuat cu șpaclul, așa cum se vede în fotografie. Dar greu, tare greu!

La un moment dat m-am într-un loc unde era containerul de gunoi și mai multe stropitori, să caut o găleată ca să iau buruiana și să o duc în container. Nu am găsit găleată, dar în container am găsit o pungă de plastic de Mega 😊 în stare bună. Și ce să vezi: am găsit și-o sapă! 😊 Și încă una foarte bună! Doamne, cât timp îmi mai trebuie să ascult de intuiție?!?! Că o am, dar nu ascult de ea în ultima vreme pentru că m-am dus prea mult în rațional și în logică.

Am golit-o și am luat-o. Nu sapa, ci punga de Mega. 😊 Am lăsat sapa la mormânt și m-am dus, totuși, și în capătul celălalt al aleei, unde era un alt container și alte stropitori, cu gândul că poate-poate oi găsi totuși o găleată. Nu am găsit. Așa că m-am mulțumit cu punga, cu care am cărat de câteva ori tulpinile și rădăcinile de buruieni. Între timp, cât m-am plimbat eu după pungă, am „deranjat” un melc care s-a dus pe mormântul vecin. 😊 Nu știu dacă a comentat ceva, dar cred că s-a întors la loc, după ce am terminat treaba. 😊

Ei, altă treabă cu sapa!!! Chiar dacă tot greu, dar mai repede și mai simplu. Mi-am adus aminte, cu această ocazie, că de multă vreme nu am mai prășit ceva. De foarte multă vreme! Greu, dar eliberator. Simțeam că toată acea durere care se cerea urlată alaltăieri pe câmp, chiar dacă se mai estompase, acum se elibera prin muncă fizică intensă. Simțeam că am făcut bine că am venit să curăț acest mormânt de buruieni și simțeam că, deși este greu și mă arde soarele în cap, îmi face bine. Mai ales că oamenii treceau pe lângă mine și-mi spuneau cu înțelegere „Dumnezeu să-l ierte!”. Și eu le răspundeam cu aceeași înțelegere „Dumnezeu să te-audă!”.

La un moment dat mi-a intrat un spin lung în degetul mare de la mâna stângă. A început să curgă sângele ca vinul în pahar! 😊 Na belea! Acum eu cum mai lucrez?!?! Am tras de spin și nu înțelegeam de ce nu iese. Chiar era lung! Am pus un șervețel pe rană, pe care am avut grijă să-l țin astfel încât să fac treabă în continuare și să nu murdăresc coada sapei cu sânge. Destul că dădusem câteva picături pământului de mormânt. L-am sunat pe Vlad să vină să-mi aducă un plasture, ceva șervețele și măturica din balcon. A venit, am pus un plasture așa, ca să fie. Am constatat că nu mai curgea sânge. Iar când am ajuns acasă și am dat plasturele jos, am observat cu interes că nu mai cursese deloc sânge, deși muncisem în continuare.

Când m-am dus a nu știu câta oară cu plasa de la Mega plină de buruieni la container, m-am întâlnit cu îngrijitorul și l-am întrebat dacă are să-mi împrumute o greblă. A zis că da, cum să nu?!?!. Slavă Domnului! Am cu ce să fac treabă! 😊 Așa că m-am pus și mai tare pe treabă, ca să termin ce începusem. După ce am terminat de săpat, m-am dus la îngrijitor să-i cer grebla, dar el se ducea nu știu unde. Până să ajung eu la el, am dat de ditamai butoiul de plastic plin de unelte: greblă, lopată, hârleț, mături de plastic de diverse forme și mărimi… Ce să mai, o minunăție de unelte! Să tot faci treabă cu ele! 😊 Am luat o greblă și o măturică. 😊

M-am apucat de greblat. E mai ușor de greblat decât de săpat sau de prășit. 😊 În timp ce greblam, mă întrebam dacă nu găsesc ceva cu care să car mai ușor rădăcinile, pietroaiele și alte resturi la container. M-am dus, bineînțeles, la container și am găsit o caserolă de plastic. 😊 Numai bună pentru ce-mi trebuia mie. Am uitat să spun că punga de Mega nu o mai puteam folosi, pentru că se tot găurise de la căratul buruienilor. Dar și-a făcut bine treaba cât timp am folosit-o.

Între timp, tot ducând cu caserola ce aveam de dus la container, am mai găsit un ghiveci uzat. Bun și acesta! 😊 S-a dovedit a fi mai bun decât caserola, pentru că i-am rupt marginile care oricum erau cam desprinse și l-am transformat într-un fel de făraș. Ce mă bucur că am crescut la țară și am învățat să mă descurc cu ce am la îndemână! 😊 Mi-am adus aminte târziu că văzusem și o lopată în butoiul cu unelte, dar nu cred că mi-ar fi fost de mare ajutor pentru că era lată și nu încăpea în spațiul dintre morminte.

Am cărat cu cele două „unelte” – caserola și ghiveciul – cât am avut de cărat și, la final, a ieșit așa. 😊 A fost greu, mă luase cu amețeală de la ridicat – coborât, de la soare și de la nemâncare (nu prea obișnuiesc să mănânc dimineața) și mi se făcuse sete pentru că terminasem apa. Am avut o ușoară teamă că o să leșin, dar nu a fost cazul. Slavă Domnului! Între timp, un domn mi-a spus, glumind cu înțelegere: „Mai ușor cu munca azi, că e sărbătoare!”. „Știu!” i-am răspuns. „Așa e, facem și noi când putem!” mi-a răspuns și a plecat mai departe. Între timp, ieșea lumea de la biserica catolică din apropiere și venea pe la cimitir, așa că tot auzeam „Hristos a Înviat!”. Și răspundeam și eu „Adevărat a Înviat!”.

După ce am terminat, am stat un pic pe piatra mormântului de alături să mă odihnesc, i-am spus vreo două vorbe lui Iosif și am plecat acasă cu bucurie și cu lacrimi în ochi. Ce era de făcut făcusem! Și mulțumesc lui Dumnezeu că am putut face!

Mai după-amiază, m-am dus până la Mega să mai fac ceva cumpărături. Și am cumpărat și o lumânare pe care am pus-o pe postamentul crucii de la mormânt. Să fie acolo, să lumineze calea lui Iosif, oriunde o fi el.

Acuma, mă gândesc să merg mâine să iau ceva flori, să le sădesc pe mormânt, să le ud și să crească, să fie și mai frumos. Ai vreo recomandare ce flori aș putea sădi? 😊

 

La final, 5 idei pe care le iau din această experiență. Pentru că degeaba experimentăm dacă nu învățăm, nu conștientizăm și nu înțelegem nimic.

 

1. Dacă mă întrebi de ce am făcut ce am făcut, nu-mi este clar ce să-ți răspund. Mintea noastră este atât de complexă și face atât de multe conexiuni între gânduri, experiențe și idei, încât e greu de spus uneori despre ce este vorba. Cert este că așa am simțit să fac și așa am făcut. Așa sunt eu. Pot fi foarte rațional și logic – cum a fost tata – și, în același timp, pot fi foarte emoțional și intuitiv – cum a fost mama. Poate că am curățat și îngrijit acest mormânt nu numai pentru Iosif ci, metaforic vorbind, pentru toate rudele din neamul meu care au murit și la care nu am mai ajuns de multă vreme la mormintele lor. Cine știe?!?! Și poate nici nu este despre știut, ci este despre făcut.

2. Dacă mă întrebi de ce am scris acest articol, iarăși pot spune că așa am simțit. Am scris mult în ultima vreme – postări, idei, articole. Mintea îmi vâjâie în fiecare zi de idei care îmi vin de undeva și pe care le notez într-un document pe care l-am numit „O Idee de la Romeo”. Poate că are dreptate profesorul Keating din filmul „Cercul Poeților Dispăruți” când spune că „ideile și cuvintele pot schimba lumea”. Poate că acest articol va fi citit de cineva a avut astfel de experiențe dar a considerat că e „nebun/ă” sau nu a știut ce să facă cu aceste experiențe. Convingerea mea este că toți oamenii trec prin astfel de experiențe cel puțin o dată în Viață. Sau poate că va fi citit de cineva care se va inspira din această experiență și-și va crea o experiență de folos sau va ști ce să facă atunci când trece printr-o astfel de experiență. Sau poate că va fi dat mai departe. Cine știe?!?! Eu mă bucur că am scris acest articol. Mi-am făcut treaba și îl dau mai departe.

3. Mă bucur că am dat curs la ceea ce am simțit și am curățat și îngrijit acest mormânt. Aveam nevoie de această experiență, acum, când mă uit la ce am făcut. E bine să muncești cu mintea și e bine să muncești și cu corpul. 😊 Apropo, stările de amețeală cred că au fost generate și de faptul că, înainte de a merge la cimitir, am alergat 11 kilometri în parc, după o lună și jumătate în care nu am mai simțit să alerg. Munca aceasta fizică poate fi un catharsis uneori. Să-ți spun că, după ce am dus lumânarea, în timp ce ieșeam din cimitir, mă uitam să văd dacă mai sunt morminte neîngrijite?!?! 😊

4. Indiferent ce fac în această lume, voi fi uitat. De aceea e important să fac ce-mi vine să fac, mai ales dacă e spre binele nostru, al tuturor. Observ că unii oameni au o problemă cu a fi uitați. Se pare că eu nu. 😊 Personal, m-am tot uitat în interiorul meu de-a lungul timpului să văd dacă nu cumva am povești nemuritoare despre a fi ținut minte peste veacuri sau de a lăsa o „moștenire” (legacy). Nu am. Mă interesează mai mult să fac ceea ce pot face, repet, pentru binele nostru, al tuturor, aici și acum. Nu fac ceea ce fac pentru ca cei care sunt acum în lume sau care vor veni în lume să-și aducă aminte de mine, pentru că oricum n-o să-mi mai pese: o să fiu mort de-a binelea. Fac ceea ce fac pentru că-mi vine să fac și atât.

5. Indiferent ce fac, fac întâi pentru mine și apoi pentru ceilalți, cum spune Nicoleta. Cu alte cuvinte, fac ceea ce fac pentru că fac din cine sunt, pentru că acela sunt eu, care face ceea ce îi vine să facă. Fac din ființa mea, așa cum este ea. Evident, este și pentru ceilalți, pentru că trăiesc în lume, dar este în primul rând pentru mine, pentru a afirma și exprima cine sunt în această lume. Și cred că toți oamenii fac așa.

Mă duc mâine să pun și ceva flori pe mormânt. De ziua lui Iosif, indiferent unde va fi de ziua lui. 😊

Mulțumesc!