Observ de câțiva ani faptul că din ce în ce mai mulți oameni manifestă din ce în ce mai mult recunoștință pentru cine sunt, ce fac, ce au, ce gândesc, ce simt și ce trăiesc.
Ceea ce este foarte fain pentru că, în mintea mea, atunci când manifestăm recunoștință, începem să vedem și să apreciem frumusețea din lume și, la rândul nostru, creăm frumusețe în lume. Ceea ce duce, în timp, la îmbogățirea lumii și a noastră.
În același timp, observ cu interes faptul că mulți dintre noi așteptăm sau căutăm să obținem recunoștință de la ceilalți pentru ceea ce facem.
Angajatorii așteaptă recunoștință din partea angajaților pentru eforturile pe care le depun pentru ca afacerile să meargă și angajații să obțină venituri.
Angajații se așteaptă ca angajatorii să fie recunoscători pentru efortul pe care angajații îl depun la serviciu.
Părinții așteaptă recunoștință de la copii pentru ceea ce fac pentru ei și pentru ceea ce le oferă.
Copiii se așteaptă ca părinții să fie recunoscători pentru ceea ce ei, copiii, fac în Viața lor și în relația cu părinții lor.
Guvernele așteaptă recunoștință din partea popoarelor pentru ceea ce fac pentru oameni.
Cetățenii se așteaptă ca guvernele să fie recunoscătoare pentru ceea ce aduc cetățenii în societate.
Managerii așteaptă recunoștință din partea subordonaților lor pentru ceea ce fac pentru ei.
Subordonații se așteaptă ca managerii să manifeste recunoștință pentru ceea ce fac ei, subordonații, pentru companie, pentru echipă și pentru manageri.
Soțul așteaptă recunoștință din partea soției pentru ceea ce face pentru casă.
Soția se așteaptă să primească recunoștință din partea soțului pentru ceea ce face ea pentru casă.
Și aș putea continua așa, la nesfârșit, cu șirul de recunoștințe așteptate sau căutate în diversele relații pe care le creăm cu oamenii din jurul nostru.
Da, știu, recunoașterea și aprecierea sunt nevoi umane de bază, dacă nu cele mai importante, poate unele dintre cele mai importante. Pentru că, atunci când suntem recunoscuți, când suntem apreciați, când suntem „văzuți” sau „băgați în seamă”, avem sentimentul că existăm, că, într-adevăr, contăm în această lume și că ceea ce facem e important pentru ceilalți.
Doar că uităm un lucru extrem de important și anume: ceea ce facem, facem în primul rând pentru noi și apoi pentru ceilalți. Orice comportament pe care îl manifestăm, orice acțiune pe care o desfășurăm împlinește o nevoie a noastră, conștientă sau inconștientă. Întotdeauna se întâmplă acest lucru. Chiar și altruiștii își împlinesc o nevoie prin acțiunile lor caritabile, bazate pe voluntariat, și anume nevoia de a dărui necondiționat. Când ajutăm pe cineva – indiferent cu ce -, ajutăm pentru că împlinim o nevoie a noastră de a ajuta, de a fi utili, de a „pune umărul”, o nevoie pe care alți oameni nu țin s-o împlinească pentru că nu o au și, implicit, nu ajută alți oameni.
În NLP – Programare Neuro-Lingvistică – există un principiu care spune că în spatele oricărui comportament se află o intenție pozitivă pentru cel care a inițiat comportamentul respectiv. Cu alte cuvinte, dacă țip la cineva sau dacă mă înfurii – dau un exemplu -, chiar dacă fac rău acelei persoane, în spatele acelui comportament există o intenție pozitivă pentru mine, există un bine pe care vreau să mi-l fac mie și care depinde de context. Poate fi dorința de a fi auzit/ă, dorința de a „da în afară” energia furiei pe care nu o pot procesa în interior, poate fi dorința de a trasa granițe între mine și acea persoană etc. Iarăși, cu alte cuvinte, în spatele comportamentului meu există o intenție pozitivă pentru mine, intenție prin care îmi împlinesc o anumită nevoie. Sau, iarăși, cu alte cuvinte, niciodată nu este vorba despre celălalt, ci este vorba despre mine.
Și atunci, dacă întotdeauna ceea ce facem, facem pentru noi, atunci care este motivul pentru care așteptăm recunoștință din partea celorlalți? Dacă fiecare comportament sau acțiune a mea împlinește o nevoie a mea și are o intenție pozitivă pentru mine, atunci care este ideea de a aștepta sau căuta recunoaștere din partea celorlalți? Care este motivul pentru care așteptăm – uneori la nesfârșit – recunoștință din partea celorlalți pentru ceea ce facem – uneori din partea unor persoane care știm că nu pot oferi acea recunoștință?
Repet: care este motivul pentru care așteptăm sau căutăm recunoștință din partea celorlalți, în condițiile în care tot ceea ce facem, facem pentru a împlini o nevoie a noastră?
Cu alte cuvinte, de ce căutăm – uneori cu disperare – să se manifeste în realitate această conexiune
NEVOIA/INTENȚIA MEA – COMPORTAMENTUL MEU/ACȚIUNEA MEA – RECUNOȘTINȚĂ DIN PARTEA CELORLALȚI
când, de fapt, conexiunea logică ar fi de preferat să fie aceasta
NEVOIA/INTENȚIA MEA – COMPORTAMENTUL MEU/ACȚIUNEA MEA – RECUNOȘTINȚĂ DIN PARTEA MEA?
Pentru că, dacă prin acel comportament/acea acțiune, împlinesc o nevoie a mea, nu e logic ca eu să fiu recunoscător/recunoscătoare pentru ceea ce am făcut pentru mine? Nu ar trebui să-mi fie de ajuns această recunoștință din partea mea pentru mine, în loc să caut recunoștință din partea celorlalți, o recunoștință pe care uneori o caut mult și bine? De ce? De ce facem acest lucru? De ce uneori punem mai presus de recunoștința noastră recunoștința celorlalți? Care e motivul sau care sunt motivele pentru care facem acest lucru?
Cristina, fata mea, învăța pentru examenul de capacitate. Și reușise să rezolve o problemă de geometrie destul de complexă. Și am surprins-o la biroul ei cum se bătea ușor cu palma dreaptă pe umărul stâng și își spunea cu voce tare „Bravo, Cristina, bravo! Felicitări!”. Cu alte cuvinte, își oferea recunoștință pentru ceva ce făcuse pentru ea. Nu îmi e clar dacă simțea nevoia să primească recunoștință și apreciere și din partea celorlalți. Pentru ea era de ajuns, în acel moment, faptul că reușise să rezolve acea problemă de matematică.
Și tot Cristina era cea care, atunci când era mai mică, umbla prin casă, din când în când, cu brațele încrucișate în dreptul pieptului, ca o îmbrățișare. Și când o întrebam: „Ce faci, Cristina?”, îmi răspundea clar și la obiect: „Mă îmbrățișez singură, că văd că în casa asta nimeni nu are timp să mă îmbrățișeze!”.
Da, sunt de acord, a face diverse lucruri în această lume și a nu primi recunoștință și apreciere pentru ele poate fi un aspect destul de provocator al vieții. Mai ales când noi considerăm că am depus mult efort, multă energie, am alocat mult timp, am investit bani și, cum obișnuim să spunem, am „pus suflet”. Dar chiar și așa, de ce așteptăm sau căutăm întâi recunoaștere și apreciere din partea celorlalți, în loc să manifestăm întâi noi față de noi recunoaștere și apreciere, iar dacă e să vină recunoaștere și apreciere din partea celorlalți, să percepem acest lucru ca un fel de bonus? Bonus care, dacă vine, bine, dacă nu vine, iarăși bine, pentru că noi oricum am manifestat față de noi recunoștință și apreciere.
Nu cumva această dorință de a primi recunoaștere și apreciere din partea celorlalți este, de fapt, o așteptare din partea celorlalți? Așteptare care ne îndepărtează de noi înșine pentru că ne punem starea noastră interioară în mâinile celorlalți? Cu alte cuvinte*, așa cum spuneam și mai devreme, în loc să fim noi recunoscători față de noi înșine și față de ceea ce facem, așteptăm să primim recunoaștere din partea celorlalți, o recunoaștere care, pe măsură ce nu se manifestă, transformă acea așteptare în iritare, nemulțumire și chiar furie față de ceva ce ne așteptăm să primim și nu primim. Oare nu aceasta poate fi una dintre definițiile nebuniei umane?
Repet și las deschisă întrebarea pentru că nu îmi este clar răspunsul: care este motivul pentru care așteptăm sau căutăm recunoștință din partea celorlalți, în condițiile în care tot ceea ce facem, facem pentru a împlini o nevoie a noastră? Care este motivul pentru care nu manifestăm noi întâi, față de noi, recunoștință și apreciere, și acest lucru să fie de ajuns? De ce ne mai trebuie recunoștință și apreciere din partea celorlalți pentru ceva ce am făcut pentru noi?
Dacă simți că e pentru tine, te poți abona la newsletter-ul „O idee de la Romeo” pentru a afla, în timp, și alte informații utile pentru tine. Pentru că intenția mea este ca săptămânal să vin către tine cu o idee faină, de aplicat imediat, idee care îți poate schimba Viața cu adevărat. Nu mă crede pe cuvânt! Vezi cum va fi pentru tine!
Bineînțeles că te poți abona și la canalul meu de YouTube pentru a viziona secvențe video care sunt de interes pentru tine.
[maxbutton id=”1″ url=”https://romeocretu.ro/formular-newsletter” ]
*Știu că în acest articol am folosit de câteva ori expresia „cu alte cuvinte” și îmi asum acest lucru. Uneori, când scriu un articol, am senzația că este provocator să pun în cuvinte ceea ce simt în interior sau ceea ce percep că trece din mintea mea în articol. Și de aceea folosesc uneori mai multe exprimări posibile ale aceleiași idei, din dorința de a surprinde esența ideii respective.